Haruki Murakami Padurea Norvegiana

Pagini: 1

Moderat de KeykoYume

matsumoto
Administrator
Din: ^...::Tokio::...^
Postari: 1109

Haruki Murakami
Pădurea norvegiană
Noruwei no mori, 1987
Pentru multe sărbători
Capitolul întâi
Aveam treizeci şi şapte de ani şi uriaşul Boeing 747 în care mă
aflam se pregătea să aterizeze pe aeroportul din Hamburg, străbătând
plafonul gros de nori. Ploile reci de noiembrie pătrunseseră până în inima
pământului, făcându-l să arate mohorât, echipajul de la sol era înfofolit
în pelerine de ploaie, pe acoperişul plat al aeroportului era arborat un
steag, o reclamă la BMW îţi atrăgea şi ea atenţia — întreg peisajul părea
luat dintr-un tablou flamand. „Iar Germania", gândii eu.
După ce a aterizat avionul, beculeţul ce anunţa „fumatul interzis"
s-a stins şi de undeva, din plafon, a început să se reverse o melodie
caldă, care mă înfiora ori de câte ori o auzeam: era o variantă
orchestrală a Pădurii norvegiene a formaţiei Beatles. Întotdeauna mă
înfiora, dar acum am simţit un adevărat şoc.
M-am aplecat puţin în faţă, mi-am prins capul în mâini, ţinându-l
bine de parcă îmi era teamă să nu crape şi am rămas aşa, nemişcat.
Imediat s-a apropiat o stewardesă nemţoaică şi m-a întrebat în limba
engleză dacă mi-e rău. I-am răspuns că mă simt bine, dar am o uşoară
ameţeală.
— Sigur nu aveţi probleme?
— Sigur, am răspuns eu. Vă mulţumesc mult.
Mi-a zâmbit dulce şi a plecat. Acum se auzea o melodie de-a lui Billy
Joel. M-am îndreptat în scaun şi am privit pe fereastră la norii negri ce
pluteau deasupra Mării Nordului, gândindu-mă la tot ceea ce am pierdut
până acum în viaţă: timpul ce nu va mai reveni, prieteni care au murit
sau au dispărut, senzaţii şi idei ce nu se vor mai întoarce niciodată.
Motoarele s-au oprit şi pasagerii au început să-şi desfacă centurile
de siguranţă şi să-şi ia bagajele şi hainele de sus, timp în care eu mă
pierdusem de tot în pajişte. Simţeam mirosul ierbii, adierea vântului,
auzeam ciripitul păsărelelor. Se întâmpla în toamna anului 1969 şi urma
să împlinesc douăzeci de ani.
Stewardesa a venit iar şi s-a aşezat lângă mine. M-a întrebat dacă
mă simt bine.
— E totul în ordine, am răspuns eu, zâmbind. M-a cuprins puţin
melancolia şi-atât.
— Vă înţeleg, a spus ea. Mi se mai întâmplă şi mie din când în când.
S-a ridicat cu un zâmbet seducător.
— Vă doresc şedere plăcută. Auf Wiedersehen.
— Auf Wiedersehen, am răspuns.
Au trecut optsprezece ani de atunci, dar îmi amintesc ziua aceea de
pe pajişte cu lux de amănunte. Muntele părea de un verde sclipitor
pentru că cele câteva zile de ploaie curăţaseră praful verii; iarba înaltă
se legăna în adierea brizei de octombrie; o fâşie subţire de nor se lipise
parcă de bolta de un albastru rece. Privind fix la cerul înalt, aveam senzaţia
că priveliştea era dureros de frumoasă. O adiere de vânt a
străbătut pajiştea şi a trecut apoi prin părul ei înainte de a dispărea în
pădure. Copacii foşneau şi din depărtare s-a auzit un lătrat atât de slab
de parcă venea din altă lume. În rest, tăcere deplină. Nici un sunet, nici o
fiinţă în calea noastră. La un moment dat am zărit doar două păsărele
roşii, speriate, ţâşnind dinspre mijlocul pajiştii spre pădure. În timp ce ne
plimbam, Naoko îmi vorbea despre fântâni.
Memoria se comportă uneori foarte ciudat. Cât timp am fost pe
pajişte, n-am acordat nici o importanţă peisajului, sau mai bine zis nu am
crezut că o să mă impresioneze atât de mult, încât să mi-l reamintesc
până în cele mai mici detalii după optsprezece ani. Ca să fiu cinstit, pe
vremea aceea nu-mi păsa mie de peisaje nici cât negru sub unghie. Mă
gândeam doar la mine, pe urmă la fata frumoasă cu care eram, mă
gândeam la noi doi şi apoi iar la mine. Eram la vârsta la care orice
vedeam, orice sentiment şi orice gând se întorceau la mine ca un
bumerang. Şi ce mă durea pe mine era faptul că mă îndrăgostisem... o
dragoste cu complicaţii. Peisajul nu-şi putea găsi nici un locşor în mintea
mea la vremea aceea. Şi totuşi, a fost primul lucru pe care mi l-am
amintit acum. Mirosul ierbii, vântul puţin cam răcoros, coama muntelui,
lătratul câinelui... toate acestea mi-au asaltat brusc memoria. Şi cu câtă
claritate! Am acum senzaţia că dacă întind mâna, le cuprind, una câte
una. Dar în peisajul acela nu apare nici o siluetă. Nu e absolut nimeni. Nu
e nici Naoko, nu sunt nici eu. Unde naiba am dispărut? mă întrebam eu.
Cum de s-a întâmplat aşa ceva? Şi totul fusese atât de important pentru
mine — Naoko, eu, cel din vremurile acelea, lumea mea de atunci...
unde-or fi dispărut toate? Acum nu sunt capabil să văd, măcar cu ochii
minţii, chipul lui Naoko. Tot ce mi-a rămas este peisajul lipsit de
personaje.
Bineînţeles, după puţin timp pot reface imaginea întreagă a lui
Naoko. Încerc să o reconstitui din fragmente: mâna ei mică şi rece; părul
drept şi frumos pe care-l mângâiam deseori; lobul rotund şi moale al
urechii, cu aluniţa minusculă de sub el; haina din blană de cămilă pe
care o purta iarna; obiceiul de a te privi direct în ochi când îţi punea o
întrebare; uşorul tremurat al glasului, din când în când, de parcă vorbea
de pe vârful unui deal aflat în bătaia vântului. Treptat, mi-a reapărut
imaginea întreagă. Mai întâi profilul, şi asta pentru că întotdeauna
mergea alături de mine. Deci profilul este cel care-mi apare mai întâi în
faţa ochilor. Apoi se întoarce spre mine, îmi zâmbeşte, îşi înclină puţin
capul. Îmi spune câteva cuvinte şi mă priveşte drept în ochi, de parcă ar
vrea să capteze cu privirea umbra unui peştişor prins de vârtejul ochiului
de mare.
Am întotdeauna nevoie de timp ca să-mi pot aduce în minte figura
lui Naoko. Cu cât trec anii, parcă se lungeşte şi timpul, asemeni unei
umbre la amurg. E trist ce spun eu acum, dar e adevărat. La început îmi
erau suficiente cinci secunde, apoi zece, apoi treizeci, apoi un minut.
Mi-e foarte teamă că într-o bună zi întunericul va înghiţi umbra cu totul.
Da, cu siguranţă, memoria mea se îndepărtează tot mai mult de locul în
care se afla Naoko, de locul în care mă aflam eu însumi cândva. La mine
nu se mai întoarce decât peisajul, acea pajişte din octombrie, ca o scenă
simbolică dintr-un film. De fiecare dată însă, imaginea e ca un bobârnac:
„Hei, trezeşte-te! Eu sunt aici! Trezeşte-te şi gândeşte! Gândeşte şi
înţelege o dată de ce sunt aici!" Nu mai simt nici o durere. Nu mă mai
apasă nimic. Mi se pare doar că fiecare bobârnac răsună sepulcral.
Probabil că şi sunetul acela o să dispară într-o bună zi. În avionul
companiei Lufthansa, pe aeroportul din Hamburg, bobârnacele mi s-au
părut însă mai lungi şi mai puternice decât de obicei. „Trezeşte-te!
Înţelege!" De aceea mă apuc să aştern totul pe hârtie. Eu mă număr
printre aceia care nu înţeleg până când nu scriu.
Hai să vedem! Deci, despre ce vorbea Naoko în ziua aceea?
A, da! Fântâna de pe pajişte! Nici măcar nu ştiu dacă exista aşa
ceva acolo. Poate era doar o imagine sau un semn ce se afla în interiorul
lui Naoko, ca toate celelalte lucruri pe care le urzea în acele zile sumbre.
Dar, o dată ce mi-a descris fântâna, eu nu mai eram capabil să-mi
imaginez pajiştea fără fântână. Adevărul este că din ziua aceea nu m-am
mai simţit capabil să separ imaginea pajiştii de fântâna pe care, de fapt,
nu o văzusem niciodată. Fântâna făcea parte integrantă din pajişte. Pot
chiar să o descriu în cele mai mici amănunte. Se afla exact la buza
pădurii, unde se termina pajiştea şi era ca o deschizătură neagră în
pământ, cu diametrul de aproape un metru, perfect ascunsă de iarba
pajiştii. Nu era marcată de vreun gard sau de vreo piatră mai mare,
vizibilă. Nu era decât o gaură, o deschizătură în pământ. Pietrele de la
gura ei se uzaseră de la vânt şi ploaie şi deveniseră de un alb murdar,
iar pe alocuri crăpaseră sau se surpaseră. O şopârlă mică, verde se
strecurase într-una dintre crăpături. Chiar dacă te aplecai peste
marginea ei şi priveai în jos, nu se vedea nimic. Singurul lucru care îmi
era limpede era adâncimea ei înspăimântătoare. Părea de-a dreptul fără
fund. Şi apoi întunecimea ei... parcă s-ar fi revărsat în ea tot întunericul
lumii, cel mai dens întuneric.
— Este foarte, foarte adâncă, spuse Naoko, alegându-şi cuvintele cu
grijă. Uneori vorbea extrem de rar, de parcă îşi căuta fiecare cuvinţel.
Zău că e adâncă. Dar nimeni nu ştie exact unde este. Ceea ce se ştie cu
siguranţă este că se află pe undeva pe aici.
Când povestea despre fântână, îşi băga ambele mâini în buzunarele
hainei şi îmi zâmbea de parcă vroia să-şi întărească afirmaţiile printr-un
„zău că-i adevărat".
— Cred că e cumplit de periculos, am spus eu. Există o fântână
adâncă, dar nimeni nu ştie unde este. Poţi să cazi în ea şi gata cu tine!
— Bâldâbâc şi gaaaaaaaata!
— Chiar se poate întâmpla aşa ceva?
— Se mai întâmplă uneori. Cam o dată la doi sau la trei ani. Cineva
dispare brusc şi nu-l mai găseşte nimeni. Şi atunci cei de pe-aici susţin
că persoana respectivă a căzut în fântâna de pe pajişte.
— Nu-i o moarte prea grozavă.
— Nici nu e. Ba mi se pare chiar groaznică, spuse ea, îndepărtând
de pe haină un fir de iarbă. Ar fi grozav dacă ţi-ai frânge gâtul şi gata,
dar dacă se întâmplă să-ţi rupi doar picioarele, ai încurcat-o. Nu-ţi
rămâne decât să ţipi cât te ţin plămânii, dar tot nu te aude nimeni şi nici
nu poţi spera să te găsească cineva acolo, iar prin jurul tău mişună
miriapozi şi păianjeni şi calci pe oasele putrezite ale celor care şi-au găsit
sfârşitul înaintea ta. E întuneric beznă şi umezeală mare. Dacă ridici
privirile, vezi un cerc mic-mic de lumină, care arată ca luna în toiul iernii.
Şi mori acolo de unul singur, încet-încet.
— Numai când mă gândesc la aşa ceva mi se face pielea de găină,
am zis eu. Ar trebui s-o găsească cineva şi s-o îngrădească.
— Da, dar nu e nimeni în stare s-o găsească, aşa că ai grijă să nu te
abaţi de la cărare.
— N-am să mă abat!
Naoko şi-a scos mâna stângă din buzunar şi m-a strâns de mână.
— Tu n-ai probleme. Nu e cazul să te îngrijorezi. Chiar dacă umbli cu
capul în nori, noaptea, tu n-o să cazi în fântână. Şi atâta vreme cât sunt
cu tine, n-am să cad nici eu.
— Niciodată?
— Niciodată!
— De ce eşti atât de sigură?
— Ştiu şi gata, spuse ea, strângându-mă de mână. A mai făcut
câţiva paşi fără să scoată un cuvânt şi a continuat: Eu ştiu foarte bine ce
înseamnă mâna asta. Nu că aş avea vreun motiv anume, dar simt. De
exemplu, când sunt aproape de tine, ca acum, nu mi-e frică deloc. Nici
întunericul nu mă sperie, nici nu are ce să mi se întâmple.
— A, păi e simplu. Tot ce ai de făcut este să stai cu mine tot timpul,
am spus eu.
— Vorbeşti serios?
— Normal!
Naoko s-a oprit brusc. M-am oprit şi eu. Şi-a pus ambele mâini pe
umerii mei şi m-a privit fix în ochi. În pupilele ei se distingea parcă un
lichid negru, dens, de forma unui vârtej ciudat. Ochii aceia frumoşi m-au
privit îndelung. Apoi, Naoko s-a ridicat pe vârfurile picioarelor şi şi-a
apropiat obrazul de al meu. A fost un gest minunat ce mi-a încălzit
sufletul şi mi-a făcut inima să-mi stea o clipă.
— Îţi mulţumesc, a spus ea.
— N-ai pentru ce, am răspuns eu.
— Sunt foarte fericită pentru ceea ce ai spus. Zău că sunt, a
mărturisit ea cu un zâmbet trist. Dar este absolut imposibil.
— De ce?
— Nu se face. Ar fi îngrozitor. Ar fi...
Naoko n-a mai scos o vorbă şi şi-a văzut de drum. Deoarece am
înţeles exact că în mintea ei se învârteau tot felul de gânduri, n-am mai
zis nimic şi am mers, tăcut, alături de ea.
— N-ar fi bine nici pentru tine, nici pentru mine, reluă ea după un
timp.
— Ce vrei să spui? am întrebat-o eu, calm.
— Mie mi se pare imposibil ca cineva să aibă grijă de altcineva la
nesfârşit. Hai să presupunem că ne căsătorim. Tu va trebui să mergi la
serviciu, nu? Cât eşti tu la serviciu, cine are grijă de mine? Cine să aibă
grijă de mine dacă tu pleci în deplasare? Ce să fac? Să mă cramponez de
tine până mor? Unde o să ajungă relaţia noastră? Mai devreme sau mai
târziu o să te saturi de mine. O să te întrebi tu însuţi ce s-a ales din viaţa
ta. Adică să nu faci altceva decât să mă dădăceşti pe mine? Nu pot să
sufăr gândul acesta şi, oricum, problema mea tot nu se rezolvă.
— Bine, dar n-o să ai probleme toată viaţa, am spus eu, bătând-o pe
spate. Se vor termina ele o dată şi o dată, iar când se vor termina, vom
sta şi ne vom gândi la ce avem de făcut. Sau poate o să am eu nevoie de
ajutorul tău. Crezi că putem trăi liniştiţi dacă ne socotim la tot pasul?
Dacă tu ai nevoie de mine acum, foarte bine, foloseşte-te de mine. Nu
crezi că-i normal? De ce eşti atât de închistată? Relaxează-te! Când eşti
tensionată, te gândeşti numai la rele. Dacă îţi relaxezi trupul, ţi se
relaxează şi mintea.
— Cum poţi să spui asta? întrebă Naoko pe un ton sec.
Auzindu-i vocea, un semnal de alarmă părea să mă avertizeze că
făcusem o greşeală.
— Spune-mi şi mie cum poţi fi atât de dur? întrebă Naoko privind în
jos la pământul de sub picioarele ei. Ştiu şi eu că dacă-mi relaxez trupul
mi se relaxează şi mintea. Ştiu şi eu atâta lucru, numai că dacă-mi
relaxez trupul, se alege praful de mine. Întotdeauna am trăit aşa şi nu
ştiu să trăiesc altfel. Dacă mă relaxez, nu îmi mai revin... se alege praful...
şi o să-l spulbere vântul. De ce nu pricepi atâta lucru? Cum crezi că
poţi avea grijă de mine dacă nici măcar nu înţelegi un fleac ca ăsta?
Nu am mai scos o vorbă.
— Sunt mai derutată decât poţi tu să-ţi imaginezi. Mai întunecată,
mai rece, mai confuză... Ia ascultă, de ce te-ai culcat cu mine atunci? De
ce nu m-ai lăsat în pace?
Ne plimbam printr-un crâng de pini înspăimântător de liniştit. Sub
paşii noştri trosneau micile cadavre ale greierilor care îşi găsiseră
sfârşitul la finele verii şi aleea era plină de ele. Mergeam cu nasul în
pământ de parcă eram în căutarea unor obiecte pierdute.
— Te rog să mă scuzi, zise Naoko, luându-mă de braţ şi dând din cap
de câteva ori. Nu voiam să te jignesc. Te rog să nu pui la inimă ce ţi-am
spus. Îmi pare îngrozitor de rău. Te rog să mă ierţi. Eram pur şi simplu
supărată pe mine.
— Cred că nu te înţeleg destul de bine. Nu sunt un tip prea isteţ
şi-mi ia ceva timp ca să înţeleg anumite lucruri, dar dacă o să am
vreodată timp, o să încerc să te înţeleg, o să-mi dau toată silinţa să te
înţeleg mai bine decât ar putea-o face oricine altcineva pe lumea asta.
Ne-am oprit, rămânând cu urechile ciulite în tăcerea aceea
nelumească. Am rostogolit cu vârful pantofului nişte conuri de pin şi
câteva cadavre de greieri, după care am privit la peticul de cer ce se
zărea printre ramurile copacilor. Cu mâinile în buzunare, Naoko rămase
cu privirea aţintită în gol. Probabil că nu se gândea la nimic special.
— Ia ascultă, Watanabe! Mă iubeşti?
— Bineînţeles, am răspuns eu.
— Pot să te rog două lucruri?
— Poţi să-ţi pui trei dorinţe. Naoko zâmbi şi dădu din cap.
— Nu, două sunt suficiente, chiar arhisufîciente. Una la mână... Aş
vrea să ştii cât îţi sunt de recunoscătoare pentru că ai venit până aici să
mă vezi. Sunt foarte fericită... chiar dacă nu arăt. Te rog să mă crezi că e
adevărat.
— Am să vin să te mai văd, am zis eu. Care-i cealaltă dorinţă?
— Aş vrea să mă ţii minte, să nu uiţi că am existat, să-ţi aminteşti
mereu de mine, de faptul că am mers, aşa, alături de tine.
— Bineînţeles că n-am să te uit niciodată, am zis eu.
Naoko n-a mai spus nimic şi a luat-o înainte. Lumina toamnei care
se strecura printre crengile pinilor dansa pe umerii hainei ei. S-a auzit iar
lătratul unui câine, dar de data aceasta mi s-a părut mai aproape. Naoko
a sărit peste o moviliţă de pământ şi a ieşit din crângul de pini, pornind
apoi, repede, pe pantă în jos. Eu eram cu doi-trei paşi în urma ei.
— Vino încoace! am strigat eu la ea. Poate dai peste fântână.
Naoko s-a oprit, mi-a zâmbit şi m-a luat de braţ. Restul drumului am
mers braţ la braţ.
— Chiar îmi promiţi că n-ai să mă uiţi niciodată? mă întrebă ea,
şoptit.
— N-am să te uit, am zis eu. N-am cum să te uit vreodată.

_______________________________________

matsumoto
Administrator
Din: ^...::Tokio::...^
Postari: 1109

*
Chiar şi aşa, amintirile s-au mai şters şi am uitat deja o mulţime de
lucruri. Când scriu din memorie, ca acum, simt o strângere de inimă.
Oare n-am uitat ceea ce era mai important? Dacă în interiorul meu se
află o temniţă întunecată în care s-au adunat toate amintirile importante
şi se alege praful de ele, acolo?
Da, dar nu am de ales. Trebuie să mă mulţumesc cu ce mi-a mai
rămas la îndemână. Trebuie să strâng în mintea mea, clipă de clipă,
toate amintirile, aşa imperfecte cum sunt, şi să le aştern pe hârtie. Trebuie
să fac tot ce depinde de mine ca să pot continua această carte,
chiar dacă o fac cu disperarea unui flămând ce se hrăneşte cu oase.
Trebuie să respect promisiunea pe care i-am făcut-o lui Naoko şi nu văd
altă soluţie.
Cândva, demult, când mai eram tânăr şi când amintirile îmi erau
încă foarte limpezi, am încercat de câteva ori să scriu despre Naoko, dar
n-am fost niciodată capabil să aştern pe hârtie măcar un singur rând.
Ştiam că dacă am să scriu primul rând, restul avea să curgă de la sine,
dar nu m-am simţit în stare. Amintirile erau prea vii şi poate de aceea
nu ştiam cu ce să încep. Aveam senzaţia că dacă le cuprind pe toate
într-o carte, aceasta va arăta precum o hartă încărcată cu prea multe
detalii şi tocmai din pricina aceea va fi greu de înţeles. Dar până la urmă
am priceput... acum realizez că tot ceea ce pot să stochez în recipientul
care se numeşte carte nu sunt decât amintiri imperfecte, gânduri
imperfecte. Şi îmi dau seama că o înţeleg pe Naoko cu atât mai bine, cu
cât amintirile legate de ea pălesc mai tare. Şi acum ştiu de ce m-a rugat
să nu o uit niciodată. Naoko însăşi era conştientă de faptul că amintirile
se vor şterge. De aceea m-a implorat să nu o uit niciodată şi să ţin minte
că ea a existat.
Sunt cumplit de trist când mă gândesc la toate acestea pentru că
Naoko nici măcar nu m-a iubit.
Capitolul al doilea
Demult, de fapt cu vreo douăzeci de ani în urmă, locuiam la cămin.
Aveam optsprezece ani şi tocmai intrasem la facultate. Până atunci nu
ştiusem mai nimic despre Tokyo şi era prima oară când stăteam fără
părinţi. Îngrijoraţi de soarta mea, părinţii consideraseră că e mai bine
pentru mine să locuiesc la cămin. Acolo aveam mesele asigurate, condiţii
bune de trai şi se gândeau, probabil, că un tânăr neprihănit de
optsprezece ani este mai în siguranţă în felul acesta. Bineînţeles se
pusese şi problema banilor, pentru că era mult mai convenabil să stau la
cămin decât să închiriez o cameră în oraş. Mobila era asigurată şi
singurele lucruri care mă priveau erau aşternutul şi veioza. Dacă ar fi
fost după mine, eu aş fi preferat să locuiesc într-un apartament închiriat,
care să mă fi scutit de aglomeraţia din cămin, dar ştiind cât cheltuiesc
părinţii mei cu taxele la acea universitate particulară, n-am obiectat
câtuşi de puţin când s-a pus problema căminului. De fapt, nici nu-mi
păsa unde locuiesc.
Căminul era situat în centrul oraşului, pe un platou de pe care se
deschidea o privelişte superbă. Campusul cel mare era împrejmuit de un
zid de beton, iar la poartă se înălţa un keyaki1 uriaş, despre care se
spunea că atinsese vârsta de o sută cincizeci de ani. Dacă voiai să
priveşti cerul stând sub el, din pricina frunzelor dese îţi era imposibil să
distingi măcar un firicel de albastru. Cărarea pavată era puţin curbată în
preajma copacului şi apoi continua, dreaptă, până în curtea interioară.
1 Keyaki face parte din familia ulmului, atinge înălţimea de treizeci de
metri şi diametrul trunchiului este de aproximativ doi metri.
De ambele părţi ale cărării se aflau, faţă-n faţă, două clădiri din beton,
cu câte două etaje fiecare. Numeroasele ferestre îţi lăsau impresia că
cele două clădiri arată ca o închisoare sau că închisoarea a fost
transformată în cămin. Totuşi, nu era deloc murdar acolo şi nici nu aveai
senzaţia de întuneric apăsător. Prin ferestrele deschise se auzeau
radiourile, iar perdelele erau de culoare bej ca să nu poată fi decolorate
de soare.
Cărarea pavată ducea până în faţa clădirii centrale a căminului, o
clădire cu un etaj. Parterul era ocupat de cantină şi de o baie mare,
comună, cu toate facilităţile necesare, iar la etaj se aflau săli de cursuri,
o sală de şedinţe şi chiar o încăpere pentru oaspeţi a cărei utilitate nu
am înţeles-o niciodată. În apropierea clădirii centrale se afla al treilea
cămin, care avea şi el două etaje. Grădina interioară era spaţioasă, iar
aspersoarele din mijlocul peluzei sclipeau în lumina soarelui şi se
învârteau cu regularitate. În spatele clădirii centrale se afla un teren de
baseball, unul de fotbal şi şase terenuri de tenis. Căminul era înzestrat
cu tot ce trebuia.
Exista totuşi o singură problemă serioasă. Complexul căminului se
afla sub conducerea unei grupări suspecte care avea ca lider un
extremist de dreapta şi mie, cel puţin, măsurile luate mi se păreau cam
dubioase. Cred că orice student nou îşi putea da seama dacă citea
regulamentul căminului. Pe faţă, se proclama „angajarea în educarea
tineretului în spiritul înfloririi naţiunii" şi mulţi dintre cei care sprijineau
acest „spirit" şi-au adus contribuţia financiară majoră la ridicarea
complexului. Nimănui nu îi era însă clar ce se ascundea în spatele
acestei demagogii. Nimeni nu ştia exact ce se întâmpla. Unii spuneau că
ar fi fost vorba de evaziune fiscală, alţii îl considerau doar un truc
publicitar, iar alţii pretindeau că ridicarea căminului nu era decât o
fraudă prin care nişte escroci încercau să obţină bani de pe urma unei
proprietăţi imobiliare valoroase. Se pare însă că lucrurile erau mult mai
complicate. Cineva spunea că scopul fondatorilor a fost înfiinţarea unui
club al elitelor. Eu nu ştiu prea multe despre acest club, dar cert este că
membrii lui se întruneau de câteva ori pe lună, împreună cu unii dintre
fondatori, iar cei care intrau în acest club nu aveau motive de îngrijorare
în legătură cu găsirea unui loc de muncă la terminarea facultăţii. Nu ştiu
nici acum care dintre supoziţii ar fi adevărată, dar tot ce pot spune este
că atmosfera de acolo era destul de „dubioasă".
Mi-am petrecut doi ani buni (din primăvara anului 1968 până în
primăvara anului 1970) în acest cămin „dubios". Nu îmi dau seama cum
am rezistat acolo atâta vreme, deşi pentru studenţi nu avea prea mare
importanţă dacă cei de la conducere erau de dreapta sau de stânga,
dacă erau şireţi sau ipocriţi.
Fiecare zi la cămin începea cu înălţarea solemnă a steagului. Normal
că se cânta şi imnul. Aşa cum nu lipsesc marşurile din ştirile sportive, tot
aşa nu se putea înălţa steagul fără să se cânte imnul. Steagul se afla fix
în centrul curţii interioare, ca să poată fi zărit de la absolut orice
fereastră a celor trei clădiri ale căminului.
De steag răspundea şeful clădirii de est (cea în care mă aflam şi
eu). Era un bărbat înalt, cu privirile dure, în jurul vârstei de şaizeci de
ani. Părul aspru îi încărunţise pe alocuri, iar pe gâtul ars de soare avea o
cicatrice lungă. Se zvonea că absolvise şcoala militară din Nakano, dar
nimeni nu ştia cu siguranţă ce hram purta pe-acolo. Lângă el stătea un
student care îndeplinea rolul de ajutor de stegar. Nici despre acest
student nu se ştia mai nimic. Avea o tunsoare rotundă şi purta
întotdeauna uniformă. Nu ştiam nici cum îl cheamă, nici în ce cameră
locuieşte. Nu l-am întâlnit niciodată la cantină sau la baie şi nici măcar
nu sunt sigur că era student... dar probabil că era din moment ce purta
uniformă —şi „Uniformă" i-a devenit în curând şi porecla. Spre deosebire
de domnul care absolvise şcoala din Nakano, acesta era scund, rotofei,
palid la faţă. Cei doi indivizi ciudaţi răspundeau de înălţarea steagului Hi
no maru2 în fiecare dimineaţă.
La începutul vieţii mele de student căminist, mă sculam special
dimineaţa la ora şase ca să privesc acel ritual patriotic. Cei doi apăreau
lângă steag exact în momentul când la radio se dădea ora exactă.
"Uniformă" purta, normal, uniformă şi pantofi negri din piele, iar Nakano
purta o bluză sau un pulover şi tenişi albi. Uniformă avea cu el o cutie
din lemn, pe care o purta ceremonios, iar Nakano ducea un casetofon
Sony. Nakano punea casetofonul la baza catargului, iar "Uniformă"
deschidea cutia din care scotea un steag frumos împăturit. Îl oferea
reverenţios lui Nakano, care îl prindea de frânghia catargului în aşa fel
încât să scoată în evidenţă frumuseţea cercului roşu, reprezentând
soarele, pe o suprafaţă întinsă de un alb imaculat. Apoi Uniformă apăsa
butonul.
Kimigayo3.
Steagul urca şi urca. Pe la versul „pietricelele să devină pietre",
steagul era pe la jumătatea catargului şi apoi ajungea imediat în vârf.
Cei doi stăteau în poziţie de drepţi, cu privirile aţintite la steag. Era o
privelişte extraordinară, mai cu seamă în zilele senine, când bătea puţin
vântul.
Ritualul de coborâre a steagului, seara, era în mare, acelaşi. Doar
gesturile erau inverse. Steagul cobora încet-încet şi intra în cutia de
lemn. Peste noapte nu se lăsa niciodată steagul afară.
Eu nu înţelegeam de ce coborau steagul seara. Naţiunea exista şi
după lăsarea întunericului şi erau mulţi cei care lucrau toată noaptea:
muncitorii din construcţii, şoferii de taxi, animatoarele, pompierii,
paznicii de noapte. Mie mi se părea nedrept ca asemenea oameni să nu
beneficieze de protecţia steagului. Oare chiar nu avea nici o însemnătate
pentru alţii şi numai eu vedeam lucrurile astfel? De fapt nici pe mine nu
mă deranja, la drept vorbind, dar am făcut şi eu o constatare.
Conform regulamentului căminului, studenţii din anii I şi II stăteau
câte doi în cameră, iar cei din anii III şi IV aveau camere individuale.
Camera pentru două persoane măsura cam şase rogojini4, mai degrabă
lungă decât lată, iar ferestrele erau prevăzute cu cercevele din aluminiu.
În dreptul lor se găseau două birouri şi două scaune, dispuse astfel încât
ocupanţii camerei să poată învăţa spate-n spate. În partea stângă a uşii
se aflau două paturi de campanie. Mobila era solidă şi extrem de simplă,
incluzând de fapt doar două dulăpioare, câteva rafturi prinse în perete şi
o măsuţă mică pentru cafea. Oricât ai fi fost de generos în aprecieri, tot
nu puteai califica un asemenea locşor ca fiind poetic. Pe majoritatea
rafturilor din camere se găseau radiouri, uscătoare de păr, oale electrice
sub presiune, reşouri, cafea instant, pliculeţe cu ceai, zahăr cubic, tigăi şi
boluri pentru ramen5. Pe pereţi erau prinse cu ace fotografii reprezentând
femei sumar îmbrăcate sau afişe furate de la filme pornografice. Un
individ avea lipită pe perete o fotografie ce reprezenta doi porci
împerechindu-se, dar aceasta era o excepţie printre cele cu femei goale,
cântăreţe şi actriţe. Pe rafturi se aflau manuale, dicţionare şi romane.
Pentru că locuiau doar băieţi în cămin, camerele erau
2 Steagul Ţării de la Soare-răsare
3 Imnul naţional al Japoniei
4 O rogojină măsoară 90/180 cm
5 Tăiţei semipreparaţi

_______________________________________

matsumoto
Administrator
Din: ^...::Tokio::...^
Postari: 1109

înspăimântător de murdare. Cojile mucegăite de mandarine se
prinseseră de fundul coşurilor de gunoi; în cutiile de conserve
transformate în scrumiere, straturile de mucuri de ţigări atingeau zece
centimetri, iar când începeau să ardă mocnit, erau stinse cu cafea sau
bere, emanând un miros acru, insuportabil. Bolurile şi farfuriile erau pline
de funingine şi de grăsime, iar pe jos erau împrăştiate ambalaje de
ramen, cutii goale de bere, conserve sau capace de toate felurile.
Nimănui nu-i dădea prin minte să măture şi să arunce murdăria la
coşul de gunoi. Orice adiere stârnea adevăraţi nori de praf. Camerele
duhneau îngrozitor şi fiecare îşi avea mirosul ei aparte, dar, în mare, el
provenea de la transpiraţie, de la mirosul individual şi de la gunoi.
Hainele murdare erau aruncate grămadă sub paturi şi cum nimeni nu se
gândea să-şi aerisească cu regularitate aşternutul, pernele emanau un
miros de transpiraţie care nu părea să mai dispară vreodată. Privind în
urmă, mă mir şi acum că toată mizeria de acolo n-a dat naştere unor
epidemii devastatoare.
În comparaţie cu ce vă descriam înainte, camera mea era curată ca
o încăpere de morgă. Duşumeaua şi ferestrele nu aveau nici o pată,
aeriseam aşternutul o dată pe săptămână, creioanele erau la locul lor în
suporturi, perdelele erau spălate o dată pe lună, şi asta deoarece colegul
meu de cameră era de-a dreptul maniac când era vorba de curăţenie.
Nimeni nu mă credea când povesteam că spală până şi perdelele. Cred
că nimănui nu-i dăduse prin cap că perdelele se pot spăla şi ele. Toată
lumea se gândea, probabil, că aparţin ferestrelor şi atât.
— Individul nu e normal, afirmau cu toţii, catalogându-l ca fiind
nazist sau poreclindu-l Cavaleristul.
Nu aveam nici măcar o fotografie indecentă pe pereţi. Singura
noastră poză reprezenta un canal din Amsterdam... Când mi-am lipit şi
eu un nud pe pereţi, tipul a protestat:
— Eee-u, Watanabe, e-eu nu p-pot s-să s-sup-port aşa c-ceva.
Nudul a dispărut într-o clipă şi locul lui a fost luat de canalul din
Amsterdam, dar cum nu ţineam la nud în mod deosebit, n-am făcut
scandal.
Cei care intrau în camera noastră se mirau când vedeau o asemenea
fotografie pe pereţi şi nu-i înţelegeau rostul.
— Cavaleristul se masturbează privind-o, le spuneam eu în glumă.
Glumă-glumă, dar lumea a luat-o în serios şi încă atât de serios, încât
ajunsesem şi eu să cred că e adevărat.
Toată lumea mă compătimea că îl am pe Cavalerist coleg de
cameră, dar mie nu mi se părea chiar atât de îngrozitor. Mă lăsa în pace
atâta vreme cât îmi păstram partea mea curată şi pentru că stăteam cu
el, totul era mult mai simplu. El spăla, el aerisea aşternuturile, el arunca
gunoiul. Mă adulmeca şi-mi sugera chiar să fac baie dacă eram prea
ocupat şi neglijam acest aspect câteva zile. Ba chiar ajunsese să-mi
spună când să merg la frizer şi când să-mi tai firele de păr din nas.
Singurul lucru care mă deranja era faptul că dădea cu tone de insecticid
când apărea un gândac rătăcit, iar eu mă vedeam nevoit să mă retrag în
mizeria din vecini.
Cavaleristul urma secţia de geografie a unei facultăţi de stat.
— Ştii, e-eu învăţ h-hă-hărţi, m-a anunţat el când ne-am cunoscut.
— Îţi plac hărţile? l-am întrebat.
— Îhî. După ce termin facultatea, v-vreau să mă angajez la Institutul
Naţional de Geografie şi să fac h-hă-hărţi.
Am fost chiar impresionat de visurile şi de ţelurile pe care ţi le poate
oferi viaţa. Acesta a fost unul dintre primele lucruri care m-au
impresionat când am venit la Tokyo. Da, într-adevăr este nevoie şi de
oameni pe care să-i intereseze şi chiar să-i pasioneze hărţile... nu mulţi,
dar e nevoie, chiar mare nevoie. Ceea ce mi s-a părut însă ciudat era
faptul că un om care se bâlbâia mai ales când rostea cuvântul „hartă"
dorea să lucreze chiar la Institutul Naţional de Geografie. Uneori nu se
bâlbâia deloc, dar când rostea cuvântul „hartă", era bâlbâit sută la sută.
— T-t-tu în ce te specializezi? m-a întrebat el.
— Teatru, am zis eu.
— Teatru... adică faci spectacole?
— Nu chiar. Citesc piese de teatru, cercetez... Racine, Ionesco,
Shakespeare, chestii de astea.
Mi-a spus că a auzit de Shakespeare, dar de ceilalţi nu. Nici eu nu
ştiam mare lucru despre alţii, dar măcar am auzit de ei la cursuri.
— Îţi plac piesele, nu? a zis el.
— Nu neapărat, am mărturisit eu.
Răspunsul meu l-a nedumerit şi când era nedumerit se bâlbâia şi
mai tare. Îmi părea rău că-i făcusem una ca asta.
— Puteam să mă apuc de orice... etnologie, istoria Asiei. S-a
întâmplat să aleg teatrul, şi-atât. A fost cea mai convingătoare explicaţie
pe care m-am simţit în stare să i-o dau, dar nu l-a satisfăcut.
— Nu pricep, spuse el consternat. Mie îmi plac h-hă-hăr-hărţile şi de
aceea învăţ despre h-hă-hăr-hărţi. De aceea am venit special la o
universitate din Tokyo şi-i pun pe ai mei să-mi trimită bani. Dar tu... În
cazul tău se pare că lucrurile nu stau aşa.
Argumentul lui părea solid. Am renunţat să-i mai explic. Apoi am
luat nişte beţe de chibrituri şi am tras la sorţi paturile: el pe cel de sus,
eu pe cel de jos.
Purta întotdeauna cămaşă albă, pantaloni negri, pulover bleumarin.
Era înalt, cu pomeţi proeminenţi, părul scurt. Când mergea la ore, se
îmbrăca în uniformă, iar servieta şi pantofii erau negri. Arăta ca un
student tipic de dreapta şi de aceea toţi colegii îi spuneau Cavaleristul,
dar bietul de el n-avea absolut nici o legătură cu politica. Spunea că
poartă mereu uniformă pentru că e complicat să decidă cu ce să se
îmbrace în fiecare zi. Singurele lucruri care îl preocupau erau schimbările
geologice care se produceau de-a lungul coastei mării şi noile tuneluri
construite pentru linii ferate. Dacă apuca să abordeze asemenea
subiecte, se bâlbâia, se ambala şi nu-l mai oprea nimeni o oră-două.
Trebuia s-o iau la fugă sau să adorm ca să-l fac să tacă.
Se trezea în fiecare dimineaţă la ora şase cu Kimigayo pe post de
ceas deşteptător, aşa că nu se poate spune că ritualul înălţării steagului
nu a avut nici un efect asupra lui. Se îmbrăca, mergea la baie, se spăla
pe faţă. Îi lua teribil de mult timp să se spele pe faţă, încât ajunsesem să
cred că-şi scoate fiecare dinte din gură şi îl spală separat. Când se
întorcea în cameră, îşi scutura prosopul de câteva ori, având grijă să nu-i
rămână vreo cută şi apoi îl aşeza la uscat pe calorifer, iar periuţa de
dinţi şi săpunul le punea la locul lor. Apoi deschidea radioul şi făcea
gimnastică.
Eu obişnuiam să citesc seara până târziu şi puteam să dorm
dimineaţa liniştit până la ora opt. Chiar dacă el se scula şi începea să-şi
târşâie paşii prin cameră şi să facă gimnastică, eu tot mai reuşeam
uneori să dorm, şi încă bine. Dar când ajungea la partea cu săriturile,
n-aveam cum să nu mă trezesc. Când începea să sară — şi zău că sărea
tare sus! —, se cutremura patul ori de câte ori atingea podeaua. Am
răbdat trei zile. Mi s-a spus că pentru a rezista la viaţa în comun trebuie
să treci cu vederea anumite lucruri. Da, aşa o fi, mi-am zis eu, dar în a
patra zi n-am mai rezistat.
— Ia ascultă, nu poţi să faci gimnastica asta pe acoperiş? am zis eu
apăsat. Nu pot să dorm când sari în halul ăsta!
— Păi, e şase şi jumătate, zise el uimit de tonul meu.
— Ştiu şi eu că e şase şi jumătate, numai că asta e o oră la care eu
vreau să dorm. Nu ştiu cum să-ţi explic, dar mie aşa îmi prieşte.
— Nu se poate să sar pe acoperiş. Dacă sar pe acoperiş, vecinii de
la doi or să bombăne. Sub noi nu e decât o magazie, aşa că nu se supără
nimeni.
— Ieşi în curte! Du-te pe pajişte!
— Nici acolo nu se poate. Nu am radio şi apoi am nevoie de priză.
Fără radio nu pot face gimnastică.
Avea dreptate. Radioul lui era o vechitură nenorocită fără baterii, iar
al meu era un tranzistor portabil, dar nu mergea decât pe ultrascurte. Nu
prindeam decât muzică.
— A, mi-a venit o idee! Hai să facem un compromis, am zis eu. N-ai
decât să-ţi faci gimnastica de dimineaţă, dar renunţă la partea cu
săriturile. Faci prea multă gălăgie! Ce zici?
— Să-săr-sărituri? Ce să-săr-sărituri? întrebă el
teribil de uimit.
— Păi, sari în sus şi-n jos.
— Eu nu fac aşa ceva.
Începuse să mă doară capul. Voiam să renunţ, dar m-am gândit
că-i mai bine să-mi spun punctul de vedere până la capăt, să-l fac să
priceapă ce anume mă deranjează. M-am ridicat, am fredonat melodia
de la postul de radio NHK pentru programul de gimnastică ritmică şi am
început să sar.
— Uite, despre partea asta e vorba. Vezi că există?
— A, asta? Da, ai dreptate. Nici nu mi-am dat seama.
— Acum înţelegi? l-am întrebat eu aşezându-mă pe marginea
patului. Te rog, renunţă la partea cu săriturile şi lasă-mă să dorm. În rest
nu mă deranjează nimic.
— Dar mi-e imposibil, spuse el serios. Nu pot să renunţ la nimic. Fac
aceste mişcări în fiecare zi, de zece ani, şi o dată ce le încep, ele merg
a-a-au-auto-mat. Dacă sar peste o singură mişcare, se duc t-t-to-toate
naibii.
Nu mai aveam replică. Ce puteam să mai spun? Cea mai rapidă cale
de a pune capăt calvarului ar fi fost să aştept să plece din cameră şi să-i
arunc vechitura aceea de radio pe fereastră, dar ştiam că un asemenea
gest ar fi pornit un scandal de nedescris. Cavaleristul era un individ care
ţinea la lucrurile lui ca la ochii din cap. Mi-a zâmbit când m-a văzut stând
neputincios pe marginea patului şi a încercat să mă consoleze:
— Hai, Watanabe! Ce-ar fi să te scoli şi tu devreme şi să faci
gimnastică cu mine?
Nu a mai aşteptat răspunsul meu şi a plecat la cantină.
*
Naoko s-a prăpădit de râs când a auzit că am făcut gimnastică,
dimineaţa, împreună cu Cavaleristul. Nu încercasem să o amuz, dar până
la urmă am râs şi eu. Chiar nu mai râsesem de mult cu atâta poftă.
Am coborât din tren la staţia Yotsuya şi am luat-o pe digul de lângă
gară. Era duminică după-amiază, pe la jumătatea lunii mai. Ploaia
încetase până spre prânz şi vântul dinspre sud alungase de tot norii
denşi. Frunzele verzi, sclipitoare ale cireşilor se unduiau în bătaia
vântului şi lăsau să se reflecte pe ele lumina soarelui. Era cald, ca la
început de vară. Lumea îşi ţinea puloverele şi hainele pe umeri sau le
ducea în mână. Păreau cu toţii fericiţi în acea duminică însorită. Tinerii
care jucau tenis pe terenurile de dincolo de dig îşi scoseseră cămăşile şi
rămăseseră în pantaloni scurţi. Doar două călugăriţe, care şedeau pe o
bancă, îmbrăcate în uniforma lor de iarnă, nu păreau prea încălzite, deşi
păreau că se bucură să pălăvrăgească la soare.
După cincisprezece minute de plimbare am simţit că m-am încins şi
mi-am scos cămaşa de bumbac, rămânând în tricou. Naoko şi-a suflecat
mânecile bluzei de trening până la cot. Bluza se decolorase probabil de
la spălat şi aveam impresia că am mai văzut-o îmbrăcată cu ea, dar
nu-mi aminteam exact. Posibil să fi fost doar o impresie, pentru că nu am
cum să ţin minte prea multe amănunte din vremea aceea.
— Cum îţi place viaţa în comun? m-a întrebat ea. Te amuză să stai
cu atâta lume la un loc?
— Păi, ştiu eu, n-a trecut decât o lună. Nu-i chiar atât de rău, oricum
nu insuportabil.
S-a oprit în faţa unei ţâşnitoare şi a băut o gură de apă, s-a şters cu
o batistă pe care o scosese din buzunarul pantalonilor şi apoi s-a aplecat
şi şi-a legat din nou şireturile de la pantofi.
— Crezi că eu aş suporta o asemenea viaţă?
— Adică viaţa în comun?
— Da, răspunse Naoko.
— Depinde cum iei lucrurile. Sunt o grămadă de
nimicuri care te pot deranja: regulamentul căminului, indivizi care
fac pe nebunii de nu le ajungi la nas nici cu prăjina, colegul de cameră
care face gimnastică dimineaţa la şase şi jumătate, când începe programul
de gimnastică la radio. Dar dacă te gândeşti că probleme există
peste tot, nu te mai deranjează. Dacă nu ai unde să stai în altă parte,
atunci poţi să trăieşti bine şi la cămin.
— Aşa o fi.
Naoko părea că se gândeşte adânc la ceva. M-a privit apoi
cercetător de parcă eram un obiect straniu. Abia în clipa aceea am
realizat cât sunt de limpezi ochii ei şi mi-a tresărit inima. De fapt, până
atunci nu mai avusesem ocazia să o privesc în felul acesta, deoarece era
prima oară când ne plimbam amândoi şi când stăteam atât de mult de
vorbă.
— Vrei să te muţi şi tu la cămin?
— Nu, dar mă întrebam cum o fi viaţa în comun. Şi... aveam de
gând...
Muşcându-şi buzele, Naoko încerca să spună ceva, dar nu reuşea.
Apoi oftă şi privi în jos, zicând:
— O, nu mai ştiu. Nu contează.
Aşa s-a terminat conversaţia noastră. Ea mergea în continuare spre
est şi eu păşeam puţin în urma ei.
Nu o mai văzusem pe Naoko de aproape un an de zile, timp în care
slăbise şi se schimbase mult. Obrajii bucălaţi, care fuseseră o
particularitate a ei, erau acum supţi, iar gâtul părea mai firav. Nu vreau
să spun că era numai piele şi os sau că părea bolnavă, dar slăbise într-un
fel al ei, de parcă se ascunsese într-un loc strâmt şi lung o bună bucată
de timp, ca să mi se arate apoi atât de suplă. Era mult mai drăguţă
decât mi-o aminteam eu. Am vrut să-i spun asta, dar n-am găsit
cuvintele potrivite şi am renunţat.
Nu stabilisem o întâlnire, ci am dat peste Naoko întâmplător în
trenul de pe linia Chūō. Ea ieşise din casă cu intenţia de a vedea,
singură, un film, iar eu eram decis să dau o raită prin librăriile din Kanda.
Nici unul dintre noi nu avea vreo treabă urgentă, aşa că atunci când
Naoko a zis să coborâm din tren, am coborât, şi asta se întâmpla chiar la
staţia Yotsuya. Când am rămas numai noi doi, am constatat că nu prea
aveam ce discuta şi n-am înţeles deloc de ce propusese Naoko să
coborâm din tren. De fapt, de la bun început nu am prea avut ce să ne
spunem unul altuia.

_______________________________________

matsumoto
Administrator
Din: ^...::Tokio::...^
Postari: 1109

Când am ieşit din gară, a luat-o înainte fără să scoată un cuvânt, iar
eu m-am văzut nevoit să merg în urma ei, la distanţă de vreun metru. Aş
fi putut să micşorez distanţa dintre noi, dar ceva mă împiedica parcă,
aşa că nu făceam decât să-i privesc spatele şi părul negru, drept. Părul îi
era prins cu o agrafă mare, maro şi când întorcea puţin capul, îi zăream
urechea mică, albă. Din când în când îmi adresa şi câte un cuvânt.
Uneori aveam ce să-i răspund, alteori erau vorbe fără noimă sau chiar nu
auzeam ce spune, dar se pare că ea nu se sinchisea nici dacă-i
răspundeam, nici dacă nu-i răspundeam. Când termina ce avea de spus,
îşi vedea mai departe de drum. Eu mă consolam în sinea mea,
gândindu-mă că e o zi frumoasă pentru plimbare.
După felul cum mergea, pentru Naoko nu părea însă o simplă
plimbare. La Iidabashi a luat-o la dreapta, până la şanţul cu apă ce
împrejmuia castelul, a traversat intersecţia de la Jinbocho, a urcat panta
de la Ochanomizu şi a ieşit în Hongo. De acolo, a mers pe linia
troleibuzului până la Komagome. Mărturisesc că am făcut ceva drum.
Când am ajuns la Komagome, soarele apusese deja şi era o seară
liniştită de primăvară.
— Unde suntem? întrebă Naoko de parcă era picată din cer.
— Komagome, am spus eu. Nu ştiai? Am ocolit mult.
— De ce-am venit aici?
— Tu ai venit aici. Eu n-am făcut decât să merg în urma ta.
Am intrat într-un restaurant mic de lângă staţie ca să mâncăm nişte
tăiţei. Fiindcă-mi era sete, am băut o bere. De când am făcut comanda şi
până am terminat de mâncat, nici unul dintre noi nu a scos o vorbă. Fiind
obosit de atâta umblat, stăteam pur şi simplu prăbuşit în scaun, iar
Naoko îşi ţinea mâinile pe masă, cu gândurile departe. La ştirile de la
televizor se anunţa că, fiind duminică, toate parcurile de distracţie erau
pline de lume. Şi noi doi n-am făcut nimic decât să venim pe jos de la
Yotsuya până la Komagome, gândii eu.
— Eşti în formă, i-am spus eu după ce am terminat de mâncat.
— Te miră?
— Da.
— Poate nu ştiai că în şcoala gimnazială eram alergătoare de fond,
adică alergam zece-cincisprezece kilometri. În plus, tatălui meu îi
plăcea enorm de mult să urce pe munte, aşa că mă lua şi pe mine în
fiecare duminică. Muntele începea în spatele casei noastre... aşa că e
normal să am picioare zdravene.
— Dacă mă uit bine la ele, n-aş zice.
— Da, ştiu, răspunse ea. Toată lumea mă consideră fragilă, dar nu
trebuie să judeci un om numai după aparenţe, spuse ea, zâmbind.
— Îmi pare rău că trebuie să mărturisesc, dar sunt epuizat.
— Regret nespus că te-am târât după mine toată ziua.
— Îmi pare bine că am avut ocazia să stăm de vorbă. N-am mai
făcut-o până acum, numai noi doi... am zis eu, încercând fără succes
să-mi amintesc despre ce am vorbit.
Ea se juca cu scrumiera de pe masă.
— Ăăă, dacă vrei... dacă nu te deranjează... dacă poţi... ai vrea să
ne mai întâlnim? Ştiu că n-am nici un drept să te rog aşa ceva.
— Cum adică, „drept"? am întrebat eu, uimit. Ce vrei să spui?
Ea s-a înroşit. Poate a surprins-o reacţia mea.
— Nu prea ştiu cum să-ţi explic, încerca Naoko să se scuze. Şi-a
suflecat mânecile de la bluza de trening până peste coate şi apoi le-a
lăsat iar în jos. Puful de pe braţele ei strălucea auriu în lumina gălbuie
din restaurant. Nu voiam să spun chiar „drept", continuă ea, voiam să
spun altfel.
Cu coatele pe masă, se uita la calendarul de pe perete de parcă
spera să găsească acolo cuvântul potrivit, dar se părea că nu-l găseşte.
A oftat adânc, a închis ochii şi a început să se joace cu agrafa din păr.
— Nu mă deranjează, am spus eu. Cred că ştiu ce voiai să spui, dar
nici eu nu găsesc cuvântul potrivit.
— Niciodată nu pot să spun ceea ce vreau, continuă Naoko. Mi se
cam întâmplă de la o vreme. Încerc să zic ceva, dar nu rostesc decât
cuvinte aiurea sau spun exact altceva decât ceea ce intenţionasem.
Vreau să o dreg, dar iese şi mai prost. Îmi pierd şirul şi uit cu ce am
început. Am senzaţia că mă dedublez şi joc leapşa singură. Jumătate din
mine o aleargă pe cealaltă jumătate în jurul unui stâlp gros. La fel şi cu
vorbele. Cealaltă jumătate ştie ce cuvinte se potrivesc, dar jumătatea de
aici nu le prinde.
Naoko ridică ochii şi mă privi.
— Înţelegi ce vreau să spun?
— Mai mult sau mai puţin, toată lumea are senzaţia aceasta, am
asigurat-o eu. Fiecare încearcă să spună ceva, dar până la urmă nu
reuşeşte să exprime ceea ce simte şi se enervează.
— Nu-i doar asta. Naoko păru dezamăgită de răspunsul meu.
— Oricum, mi-ar face plăcere să ne mai întâlnim. Sunt întotdeauna
liber duminica şi plimbarea mi-ar prinde bine.
Am luat trenul pe linia Yamanote şi Naoko a coborât la staţia
Shinjuku pentru a trece pe linia Chūō. Locuia într-un apartament mic,
închiriat, în Kokubunji.
— Ia ascultă, s-a schimbat ceva în felul meu de a vorbi? m-a
întrebat ea la despărţire.
— Am impresia că s-a schimbat ceva, am zis eu, dar nu-mi dau
seama exact ce anume. Ca să fiu sincer, ştiu că ne întâlneam deseori pe
vremuri, dar nu ţin minte să fi stat prea mult de vorbă.
— Da, cred că aşa şi e, confirmă ea. Aş putea să-ţi dau un telefon
sâmbătă?
— Da, normal. Aştept telefonul tău, i-am zis eu.
*
Pe Naoko am cunoscut-o în primăvara celui de-al doilea an de liceu.
Şi ea era în anul doi şi urma o şcoală de elită, aflată sub patronajul unei
misiuni creştine. Era atât de rafinată atmosfera din liceul ei, încât erai
considerat prost şi lumea te arăta cu degetul dacă învăţai prea mult.
Naoko era iubita celui mai bun prieten al meu, Kizuki — prieten în
adevăratul sens al cuvântului. Cei doi fuseseră prieteni intimi încă din
fragedă pruncie, iar casele lor se aflau la o distanţă nu mai mare de
două sute de metri.
Asemeni tuturor perechilor cuplate încă din copilărie, relaţia dintre
Naoko şi Kizuki era foarte deschisă şi nu prea căutau să fie doar ei
singuri. Se vizitau, luau cina împreună cu familia, jucau mahjong. Ne
întâlneam şi noi mereu, iar uneori Naoko mai venea cu câte o colegă de
clasă şi mergeam cu toţii la grădina zoologică, la ştrand sau la cinema.
Ca să fiu sincer, toate fetele pe care le aducea Naoko erau drăguţe, dar
prea rafinate pentru mine şi de aceea mă simţeam mult mai bine în
compania colegelor mele, care nu erau deloc cu nasul pe sus. Nu prea
pricepeam eu ce e în căpşorul drăgălaşelor pe care le aducea Naoko şi
probabil că nici ele nu mă înţelegeau.
După o vreme, Kizuki a încetat să-mi aducă vreo pereche şi ne
întâlneam doar noi trei. Poate părea ciudat, dar aşa mă simţeam cel mai
bine. Când era şi a patra persoană, atmosfera devenea un pic cam
stânjenitoare. Când eram doar noi trei, ne simţeam ca într-o dezbatere
televizată: eu eram oaspetele, Kizuki, talentata gazdă, iar Naoko,
asistenta lui. Kizuki era grozav când se afla în centrul atenţiei. Era uneori
sarcastic şi de aceea lumea îl considera arogant, dar adevărul e că era
băiat bun şi cinstit. Avea întotdeauna grijă să ni se adreseze şi mie şi lui
Naoko, să glumească cu amândoi la fel, astfel încât nici unul dintre noi
să nu se simtă în plus. Dacă vreunul dintre noi tăcea prea mult, Kizuki îl
provoca şi-l făcea să vorbească. Atunci gândeam că trebuie să-i fie
foarte greu, dar pe urmă am observat cu câtă uşurinţă se adapta la orice
situaţie şi cu cât tact manevra totul. În plus, avea marele talent de a lua
din conversaţia neinteresantă doar părţile interesante, iar în prezenţa lui
te simţeai de parcă ai fi fost cel mai grozav om din lume şi de parcă ai fi
avut cea mai interesantă viaţă.
Cu toate acestea, nu era deloc sociabil şi, în afară de mine, nu s-a
mai împrietenit cu nimeni la şcoală. N-am înţeles niciodată de ce un
individ atât de inteligent şi un interlocutor atât de agreabil nu a căutat
să-şi valorifice talentele într-un cerc mai larg de cunoştinţe şi se
mulţumea doar cu acest trio al nostru. Şi n-am priceput nici de ce m-a
ales pe mine ca prieten. Mie îmi plăcea să citesc cărţi singur, să ascult
muzică singur, eram un individ obişnuit care nu se remarca prin nimic,
aşa că nu ştiu ce l-a determinat pe unul ca el să pună ochii tocmai pe
mine, când avea de unde alege. Cu toate acestea, noi doi ne-am înţeles
extraordinar de la bun început. Tatăl lui era un dentist renumit şi ei
trăiau pe picior mare.
— N-ai vrea să-ţi prezint şi ţie o fată duminică? m-a întrebat el de
îndată ce ne-am cunoscut. Prietena mea urmează un colegiu de fete şi-ţi
aduce şi ţie una drăguţă, dacă vrei.
— De acord, am zis eu.
Aşa am cunoscut-o pe Naoko.
Noi trei petreceam mult timp împreună, dar ori de câte ori pleca
Kizuki din cameră, eu şi Naoko nu prea vorbeam. Nu ştiam despre ce să
vorbim şi de fapt nici nu exista un subiect comun de discuţie. În loc să
vorbim, beam apă, ne jucam cu obiectele de pe masă şi aşteptam să se
întoarcă Kizuki ca să urnească conversaţia. Naoko nu prea era
vorbăreaţă, iar mie îmi plăcea mai degrabă să ascult decât să vorbesc,
aşa că întotdeauna mă simţeam stânjenit când rămâneam doar cu
Naoko. Nu vreau să spun că eram incompatibili, dar pur şi simplu nu
aveam despre ce vorbi.
M-am întâlnit cu Naoko, singură, doar o dată, la două săptămâni
după înmormântarea lui Kizuki. Pentru că aveam de pus la punct nişte
lucruri, am stat de vorbă într-o cofetărie, dar după ce am terminat, n-am
mai avut ce vorbi. Am încercat să abordez câteva subiecte, dar fără
succes, iar dacă Naoko zicea ceva, glasul ei avea ceva tăios. Părea
supărată pe mine şi eu nu înţelegeam de ce. Nu ne-am mai văzut până
în ziua în care ne-am întâlnit întâmplător pe linia Chūō din Tokyo, un an
mai târziu.
Probabil că Naoko era supărată pe mine pentru că fusesem ultimul
care l-a văzut pe Kizuki în viaţă şi poate că ar fi vrut să fie ea cea care să
îi spună ultimele cuvinte. Nu ştiu cum să spun, dar parcă o înţeleg. Dacă
ar fi fost după mine, aş fi fost de acord să schimbăm rolurile, dar aşa a
fost să fie, nu se mai putea schimba nimic.

_______________________________________

matsumoto
Administrator
Din: ^...::Tokio::...^
Postari: 1109

Fusese o după-amiază frumoasă de mai. Kizuki mi-a propus să
chiulim de la ultimele ore şi să mergem să jucăm biliard. Nici pe mine nu
mă interesau materiile respective, aşa că am plecat amândoi de la
şcoală şi am luat-o încet, pe deal în jos, până la sala de biliard de lângă
port. Am jucat patru partide. După ce am câştigat-o pe prima fără nici un
efort, Kizuki s-a pus serios pe treabă şi m-a bătut la celelalte trei.
Conform obiceiului, eu am fost cel care a plătit. În timpul jocurilor n-a
făcut nici o glumă, ceea ce mi s-a părut teribil de ciudat. După ce-am
terminat, am fumat câte o ţigară.
— De ce eşti atât de grav? l-am întrebat eu.
— Pur şi simplu n-aveam chef să pierd astăzi, spuse Kizuki cu un
zâmbet satisfăcut.
El a murit în noaptea aceea, în garaj. A tras un furtun de cauciuc de
la ţeava de eşapament a maşinii lui, N-360, l-a băgat pe geam, a astupat
toate încheieturile cu bandă adezivă şi a turat motorul. Nu am nici cea
mai vagă idee în câte ore şi-a dat sufletul. Părinţii lui plecaseră în vizită
la o rudă bolnavă, iar când s-au întors şi au deschis garajul, el era deja
mort. Radioul mergea, iar sub ştergătorul de parbriz era prinsă o
chitanţă de la benzinărie.
Kizuki nu lăsase nici un bilet. Nimeni nu-şi putea imagina motivul
care l-a determinat să facă acest pas. Pentru că eu fusesem ultimul care
stătuse de vorbă cu el, am fost chemat la poliţie şi a trebuit să dau o
declaraţie. I-am spus ofiţerului care se ocupa de acest caz că prietenul
meu nu m-a lăsat să înţeleg nici o clipă că ar avea de gând să se
sinucidă şi că s-a comportat ca de obicei. Probabil că nu i-am făcut o
impresie prea bună poliţistului, nici eu, nici Kizuki, de parcă ar fi fost
normal ca acela care chiuleşte de la şcoală şi se duce să joace biliard să
sfârşească prin a se sinucide. A apărut un articol mic în ziar şi cu
aceasta, afacerea s-a încheiat. Părinţii lui Kizuki au dat maşina roşie
N-360. O vreme, pe banca lui s-a aflat o floare albă.
În cele zece luni care au trecut de la moartea lui Kizuki şi până la
absolvirea liceului am avut senzaţia că sunt incapabil să îmi găsesc un
loc în lumea din jurul meu. M-am împrietenit cu o fată şi m-am culcat cu
ea, dar legătura noastră n-a durat mai mult de jumătate de an. Nu mă
atrăgea nimic la ea. Am dat examen de admitere la o facultate particulară
din Tokyo, una pentru care nu trebuia să învăţ cine ştie cât, deşi
nu mă prea atrăgea. Am intrat. Respectiva fată m-a rugat să nu plec la
Tokyo, dar eu voiam să scap neapărat de Kobe, să încep o viaţă nouă
într-un loc unde nu cunoşteam pe nimeni.
— Deci nu te mai interesează persoana mea de când te-ai culcat cu
mine, mi-a zis, plângând.
— Nu-i adevărat, am replicat eu. Îmi doresc să plec din acest oraş.
Nu voia să înţeleagă, aşa că ne-am despărţit. În trenul de Tokyo
m-am gândit la toate părţile ei bune, la tot ce a fost frumos şi mi-am
regretat comportarea, dar oricum nu mai aveam ce să fac. Mi-am propus
să o uit.
Singurul lucru pe care trebuia să îl fac o dată ce intram în cămin şi
începeam o viaţă nouă era numai să nu mai iau lucrurile atât de în
serios şi să mă detaşez de tot ce nu îmi convenea. Atât şi nimic mai
mult. Să uit de mesele verzi de biliard şi de maşinile roşii N-360 şi de
florile albe de pe bancă. Să uit de fumul negru, înalt, ce ieşea pe coşul
crematoriului şi de prespapierul din încăperea în care am fost interogat
la poliţie. La început mi s-a părut că reuşesc. Am făcut eforturi uriaşe să
uit totul, dar în sufletul meu a rămas un gol uriaş. Şi pe măsură ce trecea
timpul, golul căpăta un contur tot mai limpede, un contur pe care pot
să-l exprim în cuvinte astfel:
Moartea nu se află la polul opus al vieţii, ea face parte din viaţă.
Transpus în cuvinte, pare un clişeu, dar atunci nu erau doar cuvinte,
ci chiar golul din sufletul meu. Moartea există. Ea există în prespapier, în
mingile roşii şi albe de pe masa de biliard. Noi trăim şi o inspirăm în
plămâni ca pe nişte firicele mici de praf.
Până în momentul acela eu înţelesesem moartea ca fiind complet
separată şi independentă de viaţă. Coasa morţii pluteşte deasupra
noastră, ştiam, dar la fel de bine ştiam şi că ne lasă în pace până vine
după noi. Mi se părea cel mai simplu şi mai logic adevăr. Viaţa e aici,
moartea e dincolo. Eu sunt aici, nu dincolo.
În noaptea în care a murit Kizuki mi-am schimbat complet optica.
N-am mai fost capabil nici o clipă să consider moartea (respectiv viaţa) o
problemă atât de simplă. Moartea nu mai era la polul opus vieţii, ea era
în mine, fusese întotdeauna în mine. Oricâte eforturi aş fi făcut, nu
puteam uita lucrul acesta. În noaptea aceea de mai, când l-a luat pe
Kizuki, care împlinise doar şaptesprezece ani, m-a luat şi pe mine.
Încă mai aveam un gol în suflet în primăvara următoare, când am
împlinit optsprezece ani. Luptam din răsputeri să nu pun totul la inimă,
să nu fiu prea serios. Realizam vag faptul că a fi prea serios şi a te
apropia de adevăr sunt lucruri oarecum diferite, dar moartea era un
adevăr foarte serios, indiferent din ce unghi o priveai. Cu această
contradicţie în suflet, mă învârteam într-un cerc vicios din care nu mai
vedeam nici o ieşire. Dacă stau şi mă gândesc la zilele acelea, mi se par
foarte ciudate. Să fii în floarea vieţii şi totuşi să te învârţi în jurul morţii.
Capitolul al treilea
Naoko mi-a telefonat sâmbăta următoare şi duminică ne-am întâlnit.
Cred că pot să-i spun chiar rendez-vous, pentru că nu-mi vine în minte
un cuvânt mai potrivit.
Ca şi data trecută, ne-am plimbat pe străzi. La un moment dat am
intrat într-o cofetărie, am băut cafea, iar ne-am plimbat, seara am luat
cina împreună şi ne-am despărţit. Ea a vorbit cu întreruperi, uneori chiar
fără noimă, dar se părea că nu o deranjează şi nici eu n-am făcut vreun
efort anume ca să întreţin o conversaţie. Am discutat despre tot ce ne-a
dat prin cap — despre viaţa noastră zilnică, despre facultate —, dar doar
frânturi, fără nici o legătură între ele. Despre trecut n-am pomenit nici un
cuvânt. În mare, n-am făcut decât să ne plimbăm fără ţintă. Din fericire,
Tokyo este un oraş imens şi oricât am fi umblat, nu am fi reuşit să-l
parcurgem pe tot.
Ne întâlneam aproape săptămânal şi nu făceam altceva decât să ne
plimbăm. Ea mergea înainte şi eu o urmam la câţiva paşi. Naoko avea
multe şi variate agrafe şi întotdeauna îşi prindea părul astfel încât
urechea dreaptă îi rămânea liberă. Pentru că la vremea aceea îi vedeam
mai mult spatele, el este cel pe care mi-l amintesc şi acum mai bine. Ori
de câte ori se simţea stânjenită, Naoko se juca cu agrafa. Când se
pregătea să spună ceva, îşi tampona mai întâi gura cu batista.
Obişnuindu-mă cu ticurile ei, a început să-mi fie dragă.
Naoko urma un colegiu de fete de la periferia oraşului Musashino6,
6 Localitate în apropierea oraşului Tokyo
colegiu renumit pentru predarea limbii engleze. În apropierea apartamentului
în care locuia Naoko se afla un canal cu apă limpede şi uneori ne
plimbam pe malul lui. Câteodată mă invita în casă şi îmi făcea ceva de
mâncare, dar se pare că nici măcar atunci nu realiza că ne aflam doar
noi doi în încăpere. Era o cameră ordonată, fără lucruri inutile în ea şi
doar nişte ciorapi puşi la uscat lângă fereastră trădau faptul că acolo
locuieşte o fată. Trăia modest şi simplu, fără prieteni. Cei care o
cunoscuseră în anii liceului nu şi-ar fi putut-o imagina astfel. Atunci se
îmbrăca cu mult gust şi era înconjurată de foarte mulţi prieteni. Când
i-am văzut camera, mi-am dat seama că ea, ca şi mine, s-a înscris la
colegiu ca să înceapă o viaţă nouă, departe de toţi cei pe care îi
cunoştea.
— Ştii de ce am ales colegiul acesta? m-a întrebat ea, zâmbind.
Pentru că nici una dintre fostele colege de liceu n-ar fi venit aici. Lumea
se aştepta de la noi să mergem într-un loc mai şic. Înţelegi ce vreau să
spun?
Nu pot să afirm că relaţia dintre mine şi Naoko nu avansa deloc.
Încetul cu încetul, ea s-a obişnuit cu mine şi eu cu ea. După vacanţa de
vară, când a început noul trimestru, Naoko a început să păşească pe
stradă alături de mine de parcă era cel mai normal lucru pe care-l făcea.
Am tras concluzia că Naoko mă considera acum un prieten, iar mie nu-mi
displăcea deloc să merg alături de o fată atât de drăguţă. Am continuat
să ne plimbăm prin tot oraşul Tokyo, fără nici o ţintă, urcând pante,
traversând râuri şi trecând peste linii ferate. Umblam şi umblam, fără să
ştim dinainte unde vom ajunge. Plimbările noastre semănau cu un ritual
religios menit să ne vindece spiritele bolnave. Dacă începea să plouă, ne
deschideam umbrelele şi ne continuam plimbarea.
A venit toamna şi campusul s-a acoperit de frunze de keyaki. Am
simţit mireasma noului anotimp în prima zi când mi-am îmbrăcat
puloverul. Deoarece mi se uzaseră pantofii, mi-am cumpărat alţii, din
piele de căprioară.
Nu pot să-mi amintesc despre ce am vorbit cu Naoko atunci.
Presupun că nimic special. Evitam să vorbim despre trecut şi doar foarte
rar pronunţam numele lui Kizuki. Puteam să stăm faţă-n faţă, la o
cofetărie, fără să scoatem o vorbă.
Lui Naoko îi plăcea când îi povesteam despre Cavalerist. Odată,
acesta a avut întâlnire cu o fată (o colegă de la geografie, bineînţeles),
dar s-a întors la cămin devreme şi era foarte posac. Era prin iunie.
— Ia ascultă, Watanabe, tu ce vorbeşti cu fe-fetele, în general?
Nu-mi amintesc ce i-am răspuns, dar oricum nu şi-a ales bine omul
căruia să-i pună o asemenea întrebare. În iulie, în absenţa Cavaleristului,
cineva din cămin a luat de pe perete fotografia ce ilustra canalul din
Amsterdam şi a lipit, în schimb, una cu podul Golden Gate din San
Francisco. Individul a motivat că vrea să ştie cum reacţionează
Cavaleristul la schimbare şi dacă se masturbează şi în prezenţa podului.
I-am spus, mai târziu, că i-a plăcut fotografia, ceea ce a determinat pe
altcineva să lipească o fotografie care reprezenta un aisberg. De fiecare
dată când se schimba poza în absenţa lui, Cavaleristul se enerva.
— C-ci-cin-cine naiba face aşa ceva? a întrebat.
— Habar n-am, dar ce contează? Sunt fotografii frumoase. Ar trebui
să fii recunoscător.
— Da, ai dreptate, dar mă deranjează.
Poveştile mele despre Cavalerist o distrau întotdeauna pe Naoko.
Râdea rareori şi de aceea, ori de câte ori aveam prilejul, îi mai spuneam
câte ceva despre colegul meu de cameră, deşi trebuie să mărturisesc că
nu eram foarte încântat că mă foloseam de el în felul acesta ca să o
distrez pe Naoko. Era fiul cel mic al unei familii nu prea înstărite şi mi se
părea mult prea serios pentru vârsta lui. În plus, întocmirea hărţilor era
visul mărunt al unei vieţi mărunte şi nu avea nimeni dreptul să se
distreze pe seama lui.
Cu toate acestea, „glumele pe seama Cavaleristului" deveniseră
indispensabile pentru locuitorii căminului şi nu aveam cum să le
desfiinţez eu. În plus, îmi plăcea grozav să o văd pe Naoko zâmbind, aşa
că am continuat să furnizez tuturor poveşti noi despre Cavalerist.
Naoko m-a întrebat o singură dată dacă nu am vreo iubită. I-am
povestit despre cea de care mă despărţisem.
— Era drăguţă, am zis. Mi-a făcut plăcere să mă culc cu ea şi îi duc
dorul din când în când, dar, ca să fiu cinstit, nu mi-a răscolit inima prea
tare. Poate inima mea e de vină, poate sunt un insensibil şi în ea nu
încape nimic altceva. Oare sunt incapabil să iubesc?
— N-ai fost niciodată îndrăgostit? a întrebat Naoko.
— Niciodată.
Nu m-a mai întrebat nimic altceva.
La sfârşitul toamnei, când bătea vântul rece, Naoko se lipea uneori
de mine în timp ce ne plimbam. Îi simţeam respiraţia prin haina groasă,
căptuşită. Îşi strecura braţul pe sub al meu, îşi băga mâna în buzunarul
hainei mele, iar când era foarte frig, se agăţa de braţul meu şi începea
să tremure. Îi luam gesturile ca atare, fără vreo semnificaţie anume. Eu
mă plimbam întotdeauna cu mâinile în buzunare. Pantofii noştri cu tălpi
de cauciuc nu scoteau nici un zgomot, cu excepţia momentelor când
călcam pe frunze uscate de platan. Când auzeam zgomotele acelea, o
căinam pe Naoko în sinea mea. Nu de braţul meu avea ea nevoie, ci de
braţul „cuiva". Nu de căldura mea avea nevoie, ci de căldura „cuiva".
Aveam o senzaţie de culpabilitate când îmi dădeam seama că eu sunt
cel care se află în preajma ei.
Pe măsură ce înaintam în iarnă, privirile lui Naoko mi se păreau tot
mai limpezi. Era o limpezime transparentă, greu de explicat. Uneori
Naoko îşi fixa privirile asupra mea, aparent fără nici un motiv. Mă scruta
până în străfunduri, lăsând impresia că e în căutare de ceva şi în
asemenea momente mă simţeam trist şi aveam o senzaţie foarte
ciudată.
Ajunsesem să mă întreb dacă nu cumva voia să-mi transmită ceva,
ceva ce nu putea rosti în cuvinte, ceva ce nu pricepea chiar înainte de a
se transforma în cuvinte, o senzaţie pe care nu şi-o putea explica şi de
aceea nu o putea materializa în vorbe. In asemenea momente, ea se
juca cu agrafa de păr, îşi tampona colţurile gurii cu batista sau privea în
gol. Îmi doream să o iau în braţe când făcea asemenea gesturi, dar
ezitam şi, până la urmă, renunţam. Mi-era teamă să nu o jignesc. De
aceea, nu făceam altceva decât să ne plimbăm pe străzile oraşului
Tokyo, iar Naoko îşi căuta cuvintele în spaţiu.
Colegii de cămin mă tachinau întotdeauna când mă suna Naoko şi
când plecam duminica dimineaţa. Presupuneau — şi mi se pare normal
— că mi-am găsit o iubită. Nu le-am dat nici o explicaţie şi nici nu
simţeam nevoia să mă destăinuiesc, aşa că i-am lăsat să creadă ce le
place. Când mă întorceam seara acasă, trebuia să fac faţă unei avalanşe
de întrebări stupide: ce poziţii am mai inventat, cum s-a simţit ea, ce
culoare avea lenjeria ei de corp. Le răspundeam întotdeauna în doi peri,
amuzat.

_______________________________________

matsumoto
Administrator
Din: ^...::Tokio::...^
Postari: 1109

*
Aşa a mai trecut un an şi am împlinit nouăsprezece. Soarele răsărea
şi apunea în fiecare zi, steagul se înălţa şi cobora în fiecare zi. Duminica
mă întâlneam cu iubita prietenului meu mort. Nu-mi era prea clar ce fac
şi nici nu ştiam ce o să fac mai departe. La facultate, eram capabil să-i
înţeleg pe Claudel, Racine, Eisenstein, dar nu mă atrăgeau aproape
deloc. Printre colegi nu mi-am făcut prieteni, dar nici faţă de cei de la
cămin nu mă simţeam mai apropiat. Aceştia credeau că vreau să mă fac
scriitor, pentru că mă vedeau tot timpul citind. Nu mă gândisem să mă
fac scriitor. De fapt, nu voiam să mă fac nimic.
Aveam de gând să vorbesc cu Naoko despre senzaţia aceasta,
considerând că ea mă poate înţelege cel mai bine, dar n-am reuşit
niciodată să-mi găsesc cuvintele potrivite. „Ciudat", gândii eu. Se pare
că m-am molipsit de la Naoko. Cred că-i boală gravă asta cu găsitul
cuvintelor.
Sâmbăta seara stăteam în hol, lângă telefon şi aşteptam să mă
sune Naoko. Cum cei mai mulţi studenţi erau plecaţi sâmbătă seara,
holul era de obicei aproape gol. Obişnuiam să privesc la firicelele de
lumină care pluteau în locul acela liniştit, făcând eforturi deosebite să-mi
scrutez inima. Ce voiam de fapt? Şi ce voiau alţii de la mine? Nu am
găsit nici un răspuns rezonabil. Uneori întindeam mâna încercând să
prind firicelele de lumină, dar degetele mele nu se loveau de nimic.
*
Citeam şi citesc mult, dar nu literatură variată. Îmi place să recitesc
cărţile favorite. Printre autorii pe care-i iubeam atunci se numărau
Truman Capote, John Updike, Scott Fitzgerald, Raymond Chandler, dar
n-am mai văzut pe nimeni la facultate sau la cămin citind asemenea
cărţi. Altora le plăceau Kazumi Takahashi, Kenzaburo Oe, Yukio Mishima
sau scriitori francezi contemporani. Acesta a fost un alt motiv pentru
care nu aveam cu cine sta de vorbă şi îmi plăcea să mă închid în lumea
mea, cu cărţile mele. Le reciteam şi uneori închideam ochii şi inspiram
adânc parfumul pe care-l emanau. Le adulmecam, le mângâiam şi mă
simţeam fericit.
La vârsta de optsprezece ani, cartea mea favorită era Centaurul lui
John Updike, dar după ce am citit-o de câteva ori, a început să-şi piardă
din strălucire şi locul i-a fost luat de romanul Marele Gatsby al lui
Fitzgerald. Marele Gatsby a deţinut locul întâi în sufletul meu multă
vreme. Când mi se făcea dor de roman, îl luam de pe raft, îl deschideam
la întâmplare şi citeam câteva pasaje. Devenise pur şi simplu un obicei.
Nu m-a dezamăgit nici măcar o dată, nu am găsit nici o pagină
plictisitoare. Era splendid. Am vrut să le spun şi altora cât e de superb,
dar nu-l citise nimeni din jurul meu şi nici nu părea că ar intenţiona
cineva să citească Marele Gatsby. Nu era cel mai înţelept lucru să te
apuci să-l recomanzi cuiva pe Scott Fitzgerald în anul 1968, chiar dacă
gestul nu era considerat reacţionar.
Când am întâlnit, în sfârşit, pe cineva care citise Marele Gatsby,
ne-am împrietenit pe loc. Îl chema Nagasawa şi era student la Facultatea
de Drept din cadrul prestigioasei Tōdai7. Era cu doi ani mai mare decât
mine şi locuia în acelaşi cămin, aşa că ne ştiam doar din vedere. Într-o zi
stăteam pe un scaun de la cantină, la soare, şi citeam. Cel care se
aşezase lângă mine m-a întrebat ce citesc.
— Marele Gatsby, am răspuns.
— Îţi place? m-a întrebat.
— Este a treia oară când îl citesc din scoarţă-n scoarţă. Cu cât îl
7 Universitatea Tokyo
citesc mai mult, cu atât găsesc mai multe pasaje care mi se par
interesante.
„Individul acesta zice că a citit Marele Gatsby de trei ori", a spus el ca
pentru sine. „Ei bine, va fi prietenul meu."
Şi aşa ne-am împrietenit. Asta se întâmpla în octombrie.
Cu cât îl cunoşteai mai bine pe Nagasawa, cu atât ţi se părea mai
ciudat. Cunoscusem şi întâlnisem o mulţime de indivizi ciudaţi în viaţa
mea, dar nici unul nu era atât de straniu ca Nagasawa. Era un cititor şi
mai împătimit decât mine, dar îşi făcuse o regulă din a nu pune mâna pe
cărţi ale autorilor care nu muriseră cu cel puţin treizeci de ani în urmă.
— Nu mă inspiră decât asemenea autori. Nu că nu aş avea
încredere în literatura contemporană, dar nu vreau să-mi pierd timpul cu
cărţi care nu au trecut prin botezul timpului. Viaţa e mult prea scurtă.
— Ce fel de cărţi vă plac, domnule Nagasawa8? l-am întrebat eu.
— Balzac, Dante, Joseph Conrad, Dickens, răspunse el prompt.
— Nu sunt chiar la modă.
— De aceea îi şi citesc. Dacă am citi doar ce citesc alţii, am ajunge
să gândim ca toată lumea. Dar aşa ceva fac doar ţăranii şi cei din topor.
Celor din lumea bună le-ar fi jenă să procedeze astfel. Ştii, Watanabe, că
în căminul acesta doar noi doi suntem oameni adevăraţi? Restul sunt
gunoaie.
M-a luat prin surprindere.
— De unde ştii?
— Pentru că aşa e. Ştiu. Se vede clar că suntem însemnaţi pe
frunte. Şi, în plus, am citit amândoi Marele Gatsby.
Mi-am făcut un calcul rapid în minte.
— Da, dar n-au trecut decât douăzeci şi opt de ani de când a murit
Scott Fitzgerald.
— Şi ce dacă? Ce contează doi ani? Scott Fitzgerald e un scriitor
minunat!
Nimeni din cămin nu ştia că Nagasawa citeşte pe ascuns literatură
clasică şi oricum n-ar fi contat chiar dacă ar fi ştiut cineva. Toată lumea îl
considera foarte deştept. A intrat la Todai fără nici o problemă, a obţinut
rezultate excelente, va da examen pentru a intra în Ministerul de Externe
şi va ajunge probabil diplomat. Provine dintr-o familie foarte bună. Tatăl
lui este proprietarul unui mare spital din Nagoya, fratele lui a absolvit
secţia de Medicină din cadrul universităţii Todai şi într-o bună zi o să
preia el activităţile spitalului. Este o familie perfectă. Nagasawa avea
întotdeauna mulţi bani în buzunar şi se comporta excelent. Toată lumea
îl trata cu respect şi nici măcar şeful căminului nu se încumeta să-i reproşeze
ceva. Dacă Nagasawa ruga pe cineva să facă ceva, persoana
respectivă făcea tot ce i se cerea.
Se pare că Nagasawa avea darul înnăscut de a atrage lumea, de a-i
face pe cei din jur să-l asculte. Ştia să discute cu oamenii, să
cântărească dintr-o privire situaţia, să dea instrucţiuni precise şi preţioase
pe care ceilalţi le luau imediat în considerare. Aura de deasupra
capului, asemenea unui nimb de înger, stătea parcă mărturie a
existenţei lui cu totul speciale. Impunea oricui o teamă respectuoasă. De
aceea au fost cu toţii şocaţi când Nagasawa m-a ales pe mine ca prieten,
eu care eram un individ absolut obişnuit. Acesta a şi fost motivul pentru
care unii, pe care abia îi cunoşteam, mă tratau şi pe mine cu un respect
deosebit. Se pare însă că nimeni nu înţelegea de ce beneficiasem tocmai
8 Eticheta cere ca, cel puţin la început, cel mai tânăr să se adreseze în
termeni politicoşi celui mai în vârstă, chiar dacă diferenţa de ani este
foarte mică.
eu de o asemenea alegere, dar explicaţia era foarte simplă: nu-l adulam,
aşa cum făceau alţii. Mă interesa mult firea lui ciudată şi complexă, dar
niciodată nu m-am arătat interesat de rezultatele pe care le obţinea, de
aura lui, de viaţa lui şi probabil că aceasta era o mare noutate pentru el.
În comportament, sărea de la o extremă la alta. Uneori, chiar şi faţă
de mine, era extrem de drăguţ, iar alteori cumplit de maliţios. Putea fi la
fel de bine foarte manierat sau foarte necioplit, deborda de optimism sau
cădea în butoiul cu melancolie de nu-l mai recunoştea nimeni. Eu îi
depistasem de la bun început toate calităţile şi defectele şi eram mirat
că nu săreau în ochi şi altora. Individul trăia în propriul lui iad, unul cu
totul special.
Eu am reuşit, totuşi, să-l văd întotdeauna într-o lumină favorabilă.
Cea mai mare calitate a lui era cinstea. Nu minţea niciodată şi-şi
recunoştea cu seninătate greşelile şi defectele. Nu încerca să ascundă
lucrurile care l-ar fi putut pune într-o lumină nefavorabilă. În ceea ce mă
priveşte, cu mine se purta frumos şi era foarte săritor. Dacă n-ar fi fost
el, nu m-aş fi simţit nici pe departe atât de bine la cămin. Cu toate
acestea, nu mi-am deschis niciodată inima în faţa lui şi, din acest punct
de vedere, relaţia mea cu el se afla la polul opus celei pe care o
avusesem cu Kizuki. Când l-am văzut prima oară beat, chinuind o fată,
mi-am propus să nu-mi deschid inima faţă de Naşasawa indiferent ce se
întâmpla.
În cămin circulau câteva legende legate de Nagasawa. Potrivit uneia
dintre ele, Nagasawa a mâncat odată trei melci, iar conform alteia avea
un penis mare şi s-a culcat cu mai bine de o sută de fete.
Legenda cu melcii era adevărată. Mi-a povestit el însuşi ce i s-a
întâmplat.
— Am înghiţit trei melci.
— De ce naiba ai făcut aşa ceva? l-am întrebat eu.
— S-a întâmplat în anul în care m-am mutat la cămin. Erau tot felul
de disensiuni între boboci şi studenţii mai mari şi au ţinut din aprilie
până prin septembrie. Am început să discut cu studenţii mai mari ca
repezentant al bobocilor. Erau extremişti de dreapta care voiau să pună
lucrurile la punct cu săbii de kendō9, refuzând tratativele. M-am înfuriat
şi le-am spus pe şleau să termine o dată cu prostiile, să-mi facă mie ce
vor şi să-i lase pe ceilalţi în pace. I-a venit unuia ideea să mă pună să
înghit melci, numai ca să le arăt că sunt în stare de orice. Am fost de
acord. Ticăloşii au ieşit afară, au căutat melci şi au venit cu trei bucăţi
uriaşe. I-am înghiţit şi basta.
— Cum au fost?
— Cum au fost? Nu poate înţelege decât cine a trecut printr-o
asemenea experienţă! Maaamă, cum alunecă pe gât şi cum fac poc în
stomac! Sunt reeeeeci... şi-ţi rămâne apoi un gust în gură... Numai când
îmi aduc aminte şi mă trec fiorii... Era cât pe-aci să-i vomit, dar am făcut
eforturi disperate să mă abţin. Dacă i-aş fi vomitat, ar fi trebuit să-i
înghit iar şi nu suportam ideea. Simţeam că o să mor, aşa că i-am ţinut
bine în mine, pe toţi trei.
— Şi ce s-a întâmplat după aia?
— M-am dus în camera mea şi am băut apă sărată... câtă am
suportat. Ce altceva puteam face?
— Da, aşa-i, am aprobat eu.
— De-atunci nu s-a mai luat nimeni de mine.
Nici măcar cei din anii mai mari. Nu mai e nimeni în cămin care să fi
putut înghiţi trei melci!
9 Sport tradiţional japonez, practicat cu săbii din lemn
— Te cred şi eu că nu e!
Cât despre mărimea penisului, nu mi-a fost greu să aflu. Am fost
amândoi la baia comună şi am văzut cu ochii mei. Era într-adevăr mare,
dar oricum mi se părea exagerată povestea cu cele o sută de fete cu
care se culcase.
— Poate şaptezeci şi cinci, mi-a mărturisit el. Nu mi le amintesc pe
toate, dar cu siguranţă au fost cel puţin şaptezeci.
I-am spus că m-am culcat doar cu o singură fată şi Nagasawa mi-a
promis că mă ia cu el data viitoare când merge la fete.
Nu l-am crezut, dar s-a ţinut de cuvânt şi zău că a fost simplu. Mult
prea simplu după ce m-am ameţit. Ne-am dus împreună la un bar din
Shibuya sau Shinjuku (avea el barurile şi restaurantele favorite), am
găsit o pereche de fete (lumea era plină de astfel de perechi), am băut
cu ele, am stat de vorbă, ne-am dus la un hotel şi am făcut amor.
Nagasawa nu spunea cine ştie ce, dar avea un fel de a vorbi care
fermeca fetele, iar acestea se culcau cu el după ce se îmbătau. Cred că
erau mândre să se afle în prezenţa unui băiat frumos, amabil şi deştept.
Mi se pare teribil de ciudat, dar când eram cu el, parcă reuşeam şi eu să
le fascinez. Nagasawa mă îndemna să le vorbesc şi fetele îmi
răspundeau cu aceleaşi zâmbete admirative pe care i le adresau şi lui.
Totul se datora şarmului pe care-l emana şi-l admiram mult pentru asta.
În comparaţie cu el, talentul lui Kizuki de a întreţine o conversaţie îmi
părea acum un simplu joc de copii, diferenţa de ţinută era ca de la cer la
pământ, dar, oricât eram de prins în mrejele lui Nagasawa, îmi era dor
de Kizuki. Abia acum realizam cât fusese de sincer. El întotdeauna
împărtăşea tot ce ştia cu Naoko şi cu mine, pe când lui Nagasawa, forţa
de atracţie pe care o exercita i se părea un simplu joc. Tot în joacă se
culca şi cu fetele, neluând niciodată în serios vreo legătură sentimentală.
Nu-mi prea plăcea să mă culc cu fete pe care nu le cunoşteam.
Mărturisesc că era o modalitate simplă de a-mi satisface nevoile
biologice şi nu mă deranja pentru moment să le îmbrăţişez, dar era
cumplită senzaţia de a doua zi dimineaţa. Când mă trezeam, mahmur, şi
o vedeam pe necunoscuta de lângă mine, sforăind, mi se făcea greaţă.
Camera duhnea a alcool, luminile care sclipeau în jur, patul şi perdelele
aveau iz de bordel. Fata se scula, îşi căuta chiloţii şi, în timp ce-şi trăgea
ciorapii, îmi spunea: „Sper că ai folosit prezervativ aseară. E cea mai
proastă perioadă a mea". Apoi se aşeza în faţa oglinzii, bombănea că o
doare capul şi se enerva pe machiaj, îşi dădea din nou cu ruj şi îşi lipea
genele false. Asemenea gesturi îmi displăceau teribil. Aş fi preferat să
nu-mi petrec o noapte întreagă cu asemenea fete, dar nu puteam trage
semnalul la miezul nopţii, întrerupând aventura (ar fi fost imposibil şi din
punct de vedere fizic), aşa că trebuia să rabd până dimineaţa şi să mă
întorc la cămin dezamăgit şi scârbit. Soarele sclipea orbitor, aveam gura
pungă şi capul îmi părea că nu-mi aparţine.
După trei sau patru asemenea experienţe l-am întrebat pe
Nagasawa:
— Nu ţi se pare lipsit de orice haz să te mai culci cu fete
necunoscute din moment ce ai deja vreo şaptezeci la activ?
— Dacă ţi se par fără rost asemenea aventuri, asta dovedeşte că
eşti un individ cu mult bun simţ. Felicitări! Nu ai nimic de câştigat dacă
te culci cu femei necunoscute, una după alta. Nu faci decât să te
epuizezi fizic şi să-ţi fie silă de tine însuţi. Am şi eu aceeaşi senzaţie.
— Atunci de ce naiba mai continui?
— Mi-e foarte greu să-ţi explic. Ştii ce spunea Dostoievski despre
jocurile de noroc, nu? Aşa şi eu. Când te împresoară nenumărate
posibilităţi, cel mai greu lucru este să închizi ochii şi să-ţi bagi capul în nisip ca struţul. Înţelegi ce vreau să spun?
—Oarecum.

_______________________________________

matsumoto
Administrator
Din: ^...::Tokio::...^
Postari: 1109

— Păi, vine seara, fetele ies la plimbare în oraş, apoi merg să bea.
Ele par în căutare de ceva şi eu le pot oferi ceea ce caută. E foarte
simplu, nu? E ca şi când ai deschide robinetul şi ai bea apă. Pur şi simplu.
Până să-ţi dai seama, le-am dat pe spate, şi ele, de fapt, tocmai asta
voiau. Aşa ceva înţeleg eu prin „posibilitate" şi posibilităţi sunt peste tot
în jurul tău. Poţi să închizi ochii şi să le ignori? Dacă ai ocazia să foloseşti
o asemenea posibilitate, poţi să nu o iei în seamă?
— Eu nu prea ştiu, pentru că nu am fost pus în asemenea situaţii,
i-am spus, zâmbind. N-am nici cea mai vagă idee.
— Într-un anume fel, eşti un fericit.
Poate tocmai pentru că era afemeiat locuia Nagasawa la cămin.
Altfel nu-mi explic de ce stătea aici când dispunea de posibilităţi
financiare nelimitate. Presupun că tatăl lui l-a forţat să stea cei patru ani
de studenţie în cămin, de teamă să nu se ţină numai de prostii o dată ce
se trezea în Tokyo. Pe Nagasawa, însă, nu-l deranjau viaţa de cămin şi
cele câteva reguli pe care trebuia să le respecte. El obţinea permisiunea
să lipsească din cămin ori de câte ori avea chef şi pleca la vânătoare de
fete sau îşi petrecea noaptea acasă la prietena lui. Biletele de favoare
erau destul de greu de obţinut, dar pentru el nu constituiau o problemă...
şi nici pentru mine, atâta vreme cât le solicita el.
Nagasawa avea o iubită de când intrase la facultate. O chema
Hatsumi şi era de aceeaşi vârstă cu el. Am întâlnit-o de câteva ori şi mi-a
plăcut foarte mult fata. Nu era o frumuseţe care să-ţi taie respiraţia. De
fapt, când am cunoscut-o, nu m-a impresionat cu nimic şi chiar mă
gândeam cum de n-a reuşit Nagasawa să pună mâna pe o fată mai ca
lumea. Stând de vorbă cu ea, a început să-mi placă. Era liniştită,
inteligentă, nostimă, atentă cu cei din jur şi se îmbrăca cu foarte mult
bun gust. Îmi plăcea atât de mult, încât mă gândeam că dacă aş avea o
prietenă ca ea, nu mi-aş mai pierde nopţile cu tot felul de uşuratice. Şi
ea mă plăcea şi s-a străduit din răsputeri să-mi găsească o colegă cu
care să mă cupleze şi să ieşim în patru, dar am refuzat-o de fiecare dată,
nevrând să repet greşeala pe care o făcusem în trecut. Ea urma un
colegiu renumit şi erau numai fete de bogătaşi acolo, aşa că era puţin
probabil să mă simt bine în prezenţa vreuneia dintre ele şi să fiu capabil
să port şi o conversaţie ca lumea.
Hatsumi bănuia că Nagasawa îşi mai face de cap, că se culcă şi cu
alte fete, dar nu se plângea. Era îndrăgostită de el până peste urechi şi
nu îi reproşa niciodată nimic.
— Eu nu merit o fată ca Hatsumi, mi-a spus Nagasawa odată.
Nici nu o merita, gândii eu.
*
În iarna aceea mi-am luat o slujbă cu jumătate de normă la un
magazin de discuri din Shinjuku. Nu mă plăteau prea grozav, dar munca
era simplă — păzeam magazinul trei seri pe săptămână — şi îmi
convenea. Puteam să cumpăr şi discuri la preţ redus. De Crăciun, de
exemplu, i-am cumpărat lui Naoko discul cu Henry Mancini care conţinea
şi melodia ei favorită: Dear Heart. L-am împachetat eu însumi şi l-am
legat cu o fundă roşie. Ea mi-a dat drept cadou o pereche de mănuşi din
lână, cu un deget, pe care le tricotase ea însăşi. Degetele erau puţin cam
scurte, dar mănuşile îmi ţineau de cald.
— A, te rog să mă ierţi. Sunt tare nepricepută, spuse ea înroşindu-se.
— Sunt bune, stai liniştită. Uite că-mi vin bine, am încercat eu să o
conving.
— Cel puţin nu va mai trebui să mergi cu mâinile în buzunare, zise
Naoko.
Naoko nu s-a dus la Kobe în vacanţa aceea. Eu a trebuit să lucrez la
magazin până în ultima zi a anului, aşa că am rămas şi eu la Tokyo. Nu
aveam nimic interesant de făcut în Kobe şi nici nu exista vreo persoană
anume pe care să doresc să o întâlnesc. Deoarece cantina de la cămin
era închisă de Anul Nou, m-am dus la Naoko. Am prăjit amândoi mochi10
şi am preparat zōni11.
În lunile ianuarie şi februarie 1969 s-au petrecut o sumedenie de
lucruri.
La sfârşitul lunii ianuarie, Cavaleristul a căzut la pat cu febră foarte
mare, aproape patruzeci de grade, şi de aceea a trebuit să
contramandez întâlnirea cu Naoko. Pusesem cu greu mâna pe două
bilete gratuite la un concert şi o invitasem pe Naoko. Ea abia aştepta să
meargă la concert, mai cu seamă că se cânta Simfonia a IV-a de Brahms,
pe care o iubea nespus. Din pricina Cavaleristului care se perpelea în pat,
gata parcă să-şi dea sufletul, nu m-am îndurat să plec din cămin şi nici
n-am găsit alt fraier care să vrea să aibă grijă de el. Am cumpărat
gheaţă şi am băgat-o în pungi de plastic pe care i le-am ţinut pe frunte,
l-am şters de transpiraţie cu prosoape umede, i-am luat temperatura din
oră-n oră şi i-am schimbat cămaşa. Febra nu i-a scăzut deloc în ziua
aceea, dar a doua zi dimineaţa a sărit din pat şi s-a apucat de gimnastica
lui cretină, de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Şi-a luat temperatura şi
avea 36 cu 2. Îmi era greu să cred că e o fiinţă normală.
— Ciudat, spuse Cavaleristul. N-am avut febră în viaţa mea.
Mi s-a adresat pe un ton de parcă eu eram de vină că făcuse febră.
— Dar ai avut acum, i-am spus eu înfuriat, arătându-i cele două
bilete pe care le pierdusem.
— Bine că erau invitaţii şi n-ai dat bani pe ele! încercă el să mă
consoleze.
Îmi venea să-i arunc radioul pe fereastră, dar pentru că mă durea
capul, m-am culcat din nou.
În luna februarie a nins de câteva ori.
Spre sfârşitul lunii, m-am certat cu unul dintre studenţii dintr-un an
mai mare, care locuia la acelaşi etaj cu mine, şi până la urmă i-am dat
un pumn. Individul s-a lovit cu capul de un zid de beton, dar, din fericire,
n-a păţit nimic şi Nagasawa a aplanat scandalul. Şeful căminului m-a
chemat să-mi atragă atenţia să mă comport civilizat pe viitor. Din
momentul acela nu m-am mai simţit bine în cămin.
A venit primăvara, anul şcolar s-a terminat12, dar, din păcate, am
pierdut câteva credite, iar rezultatele mele nu au fost prea grozave:
majoritatea de C şi D, doar câţiva B13. Naoko a obţinut note mult mai
bune şi nu a ratat nici un examen, intrând cu brio în anul II. S-a dus un
an...
Pe la jumătatea lunii aprilie, Naoko a împlinit douăzeci de ani. Eu
eram născut în noiembrie, aşa că ea era cu şapte luni mai mare decât
mine. Mi se părea ciudat că Naoko împlineşte douăzeci de ani, vârsta
10 Turte din orez
11 Mâncare tradiţională de Anul Nou care constă din turte din orez şi
legume fierte
12 Anul şcolar japonez începe în luna aprilie
13 În sistemul de notare japonez se dau note de la A la D, aceasta din
urmă fiind cea minimă.
aceasta nu-mi spunea nimic. Eu aveam senzaţia că şi pentru Naoko, şi
pentru mine, ar fi fost mai bine să ne întoarcem la perioada dintre
optsprezece şi nouăsprezece ani. După optsprezece ani veneau
nouăsprezece ani şi după nouăsprezece ar fi trebuit să vină iar
optsprezece... aşa mi-ar fi plăcut, dar Naoko a împlinit douăzeci. Ce să-i
faci? Şi eu voi împlini douăzeci la toamnă. Doar Kizuki rămânea la vârsta
de şaptesprezece ani.
De ziua lui Naoko a plouat. După ore, am cumpărat un tort de la o
cofetărie din apropierea facultăţii, m-am urcat în tren şi m-am dus la ea
acasă. Pentru că împlinea o vârstă atât de importantă, voiam să o
sărbătorim cumva. Probabil că şi eu mi-aş fi dorit acelaşi lucru dacă aş fi
fost în locul ei. Era trist să-ţi petreci o asemenea zi de unul singur. Trenul
a fost aglomerat şi, pe deasupra, m-a şi zgâlţâit bine, aşa că în
momentul în care am ajuns la Naoko, tortul arăta precum vestigiile
Coloseumului. Am reuşit totuşi să înfig în el cele douăzeci de lumânări pe
care le adusesem, le-am aprins, am tras perdelele, am stins luminile şi
atmosfera părea într-adevăr de sărbătoare. Naoko a deschis o sticlă de
vin, am băut, am mâncat tort şi am luat o cină frugală.
— Nu ştiu cum să-ţi spun, dar mi se pare o prostie să împlineşti
douăzeci de ani. Eu nu sunt pregătită. Mă simt tare ciudat... de parcă
m-ar împinge cineva de la spate.
— Eu mai am şapte luni în faţă, aşa că am timp să mă pregătesc
sufleteşte, i-am spus, râzând.
— Ce norocos eşti! Ai doar nouăsprezece ani, zise Naoko cu
oarecare regret în glas.
În timpul cinei i-am povestit lui Naoko despre noul pulover al
Cavaleristului. Până atunci avusese doar unul bleumarin, de uniformă.
Era un mare eveniment că şi-a cumpărat pulover nou. Puloverul în sine
era frumos, roşu cu negru, cu o căprioară tricotată pe piept, dar pe el
arăta ciudat şi toată lumea pufnea în râs când îl vedea îmbrăcat astfel.
El nu înţelegea de ce râde lumea de el.
— Wa-wat-watanabe, de ce râd toţi de mine? Am ceva ciudat? Am
vreun semn pe frunte? mă întrebă el, când s-a nimerit să stea lângă
mine la cantină.
— Nu, nu ai nimic, i-am răspuns, făcând eforturi să nu izbucnesc în
râs. Ce pulover frumos ţi-ai luat!
— Mulţumesc, spuse el, cu un zâmbet satisfăcut pe chip.
Lui Naoko i-a plăcut povestea.
— Trebuie să-l cunosc şi eu, să-l întâlnesc măcar o dată, zise ea.
— Imposibil, i-am răspuns. Nu o să te poţi stăpâni să nu râzi.
— Crezi?
— Pun pariu. Eu îl văd în fiecare zi şi tot îmi e greu uneori să mă
abţin.
După ce-am terminat de mâncat, am strâns masa, ne-am aşezat pe
jos, am ascultat muzică şi am băut vinul care mai rămăsese. Ea a băut
două pahare până am terminat eu unul.
Naoko a fost neobişnuit de vorbăreaţă în seara aceea. Mi-a vorbit
despre copilăria ei, despre şcoală, despre familie, povestindu-mi totul,
până în cele mai mici amănunte. M-a uimit memoria ei. Am stat şi am
ascultat, cu senzaţia că ceva nu e totuşi în regulă în felul în care
povesteşte. Totul mi s-a părut ciudat, parcă nenatural. Fiecare poveste
urma un fir aparte, dar legătura cu următoarea era ciudată. Istorioara A
devenea pe nesimţite B, iar B se transforma în C şi a continuat în felul
acesta la nesfârşit. La început, am aprobat-o din cap sau mârâiam ceva,
dar până la urmă am renunţat. Am pus o placă la pick-up, s-a terminat,
am ridicat acul, am pus alta şi când s-au terminat toate, am luat-o de la
capăt. Avea doar şase discuri în total. Ciclul a început cu Sgt. Pepper's
Lonely Hearts Club Band şi s-a sfârşit cu Waltz for Debbie al lui Bill Evans.
Ploaia bătea în fereastră. Timpul trecea greu. Naoko continua să
vorbească de una singură.
Nenatural în felul de a vorbi al lui Naoko era faptul că îşi căuta cu
grijă cuvintele ca să evite anumite lucruri sau nume. Unul dintre acestea
era, bineînţeles, Kizuki. Dar nu numai el. Cu toate că-mi era clar că e
hotărâtă să ocolească unele subiecte, vorbea neîncetat, povestind
lucruri plicticoase. Nu o mai auzisem niciodată vorbind cu atâta foc, aşa
că am lăsat-o să vorbească.
Când am văzut că s-a făcut ora unsprezece, am început să dau
semne de plecare. Naoko vorbise fără încetare timp de patru ore. Îmi era
teamă că o să pierd ultimul tren şi nu primisem bilet de voie ca să
lipsesc peste noapte. Am profitat de un moment de tăcere din partea ei
şi am intervenit.

_______________________________________

matsumoto
Administrator
Din: ^...::Tokio::...^
Postari: 1109

— Ar cam fi momentul să plec. Aş vrea să prind ultimul tren, i-am
spus eu, uitându-mă la ceas.
Se pare că vorbele mele n-au ajuns la urechile lui Naoko şi chiar
dacă au ajuns, nu le-a perceput. A tăcut o clipă şi apoi şi-a văzut iar de
poveştile ei. M-am resemnat, căutându-mi o poziţie mai comodă şi am
băut vinul care mai rămăsese în cea de a doua sticlă. Socoteam că e mai
bine să o las să vorbească şi să spună tot ce are de spus. Am decis să nu
mă mai sinchisesc de ultimul tren şi de săritul porţii căminului.
Povestea lui Naoko n-a mai continuat multă vreme. Nici nu mi-am
dat seama când s-a oprit din vorbit. Undeva i s-a rupt firul. Parcă ar fi
vrut să mai spună ceva, dar nu putea. Vorbele i s-au evaporat pur şi
simplu, probabil din pricina mea. Poate că ceea ce îi spusesem înainte a
ajuns în sfârşit la urechile ei şi mesajul a fost decodificat. Timpul necesar
pentru a înţelege cuvintele mele i-a răpit energia să-şi continue
povestea, energie care o stăpânise atâta vreme. A deschis uşor gura şi
m-a privit fix. Arăta ca un aparat care fusese scos din priză în timp ce
funcţiona. Ochii i s-au înceţoşat, lăsând impresia că sunt acoperiţi cu o
membrană subţire, translucidă.
— Scuză-mă că te-am întrerupt, am spus eu. S-a făcut târziu şi...
O lacrimă mare i s-a desprins din ochi, i-a alunecat în jos pe obraz şi
a căzut cu zgomot pe învelitoarea discului. O dată ce prima lacrimă şi-a
croit drum, restul s-au revărsat nestăvilite. Naoko şi-a pus ambele palme
pe duşumea, s-a aplecat puţin în faţă şi a început să plângă cu sughiţuri,
poziţia ei aducând cu cea a unei persoane care pare că-şi dă duhul
vomitând. N-am mai văzut în viaţa mea pe cineva plângând în halul
acesta. Am întins mâna şi am atins-o, uşor, pe umeri. Umerii ei tremurau
ca varga. Am luat-o apoi, instinctiv, în braţe. Cămaşa mi s-a umezit —
apoi s-a udat leoarcă — de la lacrimi şi de la respiraţia ei fierbinte.
Degetele ei — toate zece — au început brusc să se mişte pe spatele
meu. Parcă erau în căutarea unui obiect, a unui „ceva" care fusese
întotdeauna acolo. Am ţinut-o doar cu stânga, iar cu dreapta am început
să o mângâi pe păr. Era drept şi moale. Aşteptam nemişcat să înceteze
cu plânsul. Am tot aşteptat, dar nu se mai oprea.
*
În noaptea aceea m-am culcat cu Naoko. Nu-mi dau seama nici
măcar acum dacă am procedat bine. Au trecut aproape douăzeci de ani
şi tot nu ştiu. Poate n-am să ştiu niciodată. Atunci nu prea am avut de
ales. Naoko era cumplit de tulburată şi de agitată şi îmi era clar că
aşteaptă de la mine un gest care să o liniştească. Am stins lumina şi
i-am scos, cât am putut de încet, unul câte unul, toate lucrurile de pe ea.
Apoi m-am dezbrăcat şi eu şi am luat-o în braţe. Era o noapte călduţă de
aprilie şi nu ne-a fost frig, aşa îmbrăţişaţi. Ne-am mângâiat, pe întuneric,
fără să scoatem o vorbă. Am sărutat-o şi i-am cuprins sânii. Ea mi-a luat
penisul în mână. Se excitase şi parcă mă invita să intru.
Cu toate acestea, când am intrat, s-a chircit de durere. Am întrebat-o
dacă este prima oară când se culcă cu un bărbat şi a dat afirmativ din
cap. Nu mai înţelegeam nimic. Crezusem că o făcuse cu Kizuki cât au
fost împreună. Am intrat adânc şi am rămas nemişcat, mângâind-o
multă vreme. Când am simţit-o mai calmă, am început să mă mişc uşor,
uşor, încercând să amân momentul culminant... În cele din urmă, braţele
ei m-au cuprins strâns şi vocea ei străpunse liniştea din jur cu cel mai
dureros geamăt de orgasm pe care l-am auzit vreodată.
După ce s-a sfârşit totul, am întrebat-o pe Naoko de ce nu se
culcase cu Kizuki. N-ar fi trebuit să o întreb aşa ceva. Nici n-am apucat
să-mi termin întrebarea, că şi-a luat braţele de pe mine şi a început să
plângă înăbuşit. Am scos aşternutul din dulap şi am învelit-o. Am fumat o
ţigară, privind pe fereastră la ploaia neîntreruptă de aprilie.
Ploaia s-a oprit spre dimineaţă. Naoko dormea cu spatele la mine...
sau poate nu dormise deloc. Fie că dormea, fie că era trează, cuvintele
dispăruseră de pe buzele ei şi trupul era ţeapăn de parcă îngheţase. Am
încercat de câteva ori să-i vorbesc, dar n-am primit nici un răspuns. Am
rămas multă vreme cu privirile aţintite pe umerii ei goi, dar până la urmă
mi-am pierdut orice speranţă şi m-am decis să mă scol.
Pe jos rămăseseră de cu seară discuri, învelitorile lor, paharele,
sticlele goale de vin şi scrumiera. Pe masă trona jumătate din tortul
deformat pe care îl adusesem. Privindu-le, aveam senzaţia că timpul s-a
oprit în loc. Am luat lucrurile de pe jos şi am băut două pahare de apă de
la chiuvetă. Pe birou se aflau un dicţionar şi un tabel cu verbele
franţuzeşti. Pe peretele din faţa biroului atârna un calendar alb,
neilustrat. Nu era nici o însemnare pe el.
Mi-am luat hainele de pe jos şi m-am îmbrăcat. Pieptul cămăşii era
încă umed şi rece. Mirosea a Naoko. Pe carneţelul de pe birou i-am scris:
„Aş vrea să stau de vorbă cu tine după ce te linişteşti. Te rog, dă-mi un
telefon cât mai curând. La mulţi ani!" I-am mai privit o dată umerii, am
ieşit din cameră şi am închis uşa, încet.
*
A trecut o săptămână fără să primesc nici un telefon. In casa în care
locuia Naoko nu avea cine să mi-o dea la telefon, aşa că duminică
dimineaţă am luat trenul spre Kokubunji. Nu am găsit-o, iar numele
dispăruse de pe uşă. Ferestrele erau închise şi jaluzelele trase.
Proprietarul mi-a spus că Naoko se mutase cu trei zile în urmă, dar habar
nu avea încotro o apucase.
M-am întors la cămin şi i-am scris o scrisoare lungă pe care i-am
trimis-o acasă la părinţi, la Kobe. Mă gândeam că oriunde s-ar fi mutat,
părinţii ei îi vor trimite scrisoarea.
I-am mărturisit cinstit ce simţeam. Erau multe lucruri pe care nu le
înţelegeam şi chiar dacă îmi dădeam silinţa, probabil că-mi va trebui
mult timp să le înţeleg. Am precizat că nu ştiam unde voi fi la vremea la
care le voi înţelege, dar acum nu-i pot face nici o promisiune, nu-i pot
cere nimic, nu sunt capabil să aştern cuvinte frumoase pe hârtie. În
primul şi în primul rând ne cunoaştem prea puţin unul pe celălalt, dar
dacă îmi va acorda suficient timp, îmi voi da silinţa să fac în aşa fel încât
a doua oară când ne vom întâlni să ne simţim mai bine. I-am scris că
vreau să o mai întâlnesc şi să stăm de vorbă pe îndelete. De când l-am
pierdut pe Kizuki, n-am mai găsit pe nimeni altcineva în faţa căruia să-mi
pot deschide inima şi presupuneam că la fel i s-a întâmplat şi ei. Probabil
că noi doi aveam nevoie unul de altul mai mult decât ne-am fi imaginat
şi poate de aceea relaţia noastră a luat o asemenea întorsătură
neplăcută. I-am mărturisit că poate n-ar fi trebuit să fac ceea ce am
făcut, dar atunci aşa crezusem de cuviinţă şi, oricum, ceea ce am simţit
pentru ea nu mai simţisem niciodată pentru nimeni altcineva. O rugam
să-mi răspundă, să-mi scrie orice, numai să ştiu de ea.
Nu am primit nici un răspuns. Ceva se rupsese în mine şi nimic nu a
mai putut umple golul. Mă simţeam ciudat de uşor, iar sunetele din jur
răsunau ca nişte ecouri sparte. Am început să merg cu regularitate la
şcoală şi să particip la toate cursurile. Acestea erau plictisitoare, cu
colegii nu vorbeam, dar nu aveam altă soluţie. M-am aşezat de bună
voie în primul rând, nu scoteam un cuvânt, mâneam singur, eram tot
timpul singur şi m-am lăsat de fumat.
La sfârşitul lunii mai s-a intrat în grevă. Toată lumea era
nemulţumită de dezorganizarea din facultăţi. „Jos cu facultăţile!", se
striga. Bun, jos cu ele, îmi ziceam eu. Călcaţi-le în picioare! Faceţi-le
bucăţele! Mie nu-mi pasă. Îmi trag şi eu sufletul şi mai fac şi ce-mi place.
Sunt pregătit pentru orice şi la nevoie dau şi o mână de ajutor. Hai! Daţi-i
drumu'! Din pricina blocadei din campus şi a suspendării cursurilor, am
început să lucrez la o agenţie de transport. Stăteam în stânga şoferului şi
ajutam la încărcarea şi descărcarea camioanelor. La început mi s-a părut
foarte greu, mă durea tot trupul, dimineaţa abia reuşeam să mă scol, dar
pentru că leafa era bună şi făceam mişcare, nu am renunţat. În plus,
simţeam că-mi umplu golul din suflet. Lucram cinci zile pe săptămână la
agenţia de transport şi trei nopţi pe săptămână păzeam magazinul de
discuri. În serile în care nu lucram, stăteam la mine în cameră, beam
whisky si citeam. Cavaleristul nu se atingea de băuturi alcoolice şi nici
măcar nu suporta mirosul. De câte ori mă vedea trântit pe pat cu sticla
în mână, strâmba din nas şi se văicărea că nu poate învăţa. Mă trimitea
întotdeauna să beau afară.
— Ieşi tu! ţipam eu.
— Dar ştii că re-reg-regulamentul nu-ţi permite să b-b-bei în cămin,
nu? îmi spunea.
— Ieşi tu! repetam eu.
Când mă vedea nervos, nu mai zicea nimic, dar pentru că apuca
să-mi strice dispoziţia, ieşeam pe acoperiş ca să beau acolo, de unul
singur.
În iunie i-am mai scris o scrisoare lungă lui Naoko, trimiţând-o tot la
Kobe. Conţinutul era, în linii mari, asemănător cu cel din scrisoarea anterioară.
La sfârşit îi scriam că îmi este îngrozitor de greu să tot aştept de
la ea scrisori care nu vin şi că nu voiam decât să ştiu dacă am supărat-o
cu ceva. În clipa în care am pus scrisoarea la cutie, am avut senzaţia că
golul din sufletul meu creşte.
Tot în iunie am ieşit cu Nagasawa la agăţat fete, de două ori. A fost
foarte simplu. Prima fată a făcut pe nebuna când am ajuns cu ea la hotel
şi am vrut să o dezbrac, dar când am scos cartea să citesc şi n-am mai
băgat-o în seamă, a venit şi s-a cuibărit lângă mine. Cea de-a doua, după
ce-am făcut amor cu ea, a vrut să ştie o mulţime de lucruri despre mine:
cu câte fete m-am culcat, de unde sunt, ce facultate urmez, ce fel de
muzică îmi place, dacă am citit romanele lui Osamu Dazai14, unde mi-ar
plăcea să merg dacă aş putea călători, dacă sunt de părere că sfârcurile
ei sunt prea mari în comparaţie cu ale altor fete. I-am răspuns calm la
întrebări şi apoi m-am culcat. A doua zi dimineaţa a vrut să luăm micul
dejun împreună şi iar m-a sâcâit cu tot felul de întrebări, după ce că
ouăle, pâinea prăjită şi cafeaua de la ceainăria în care am intrat n-aveau
nici un gust. M-a întrebat cu ce se ocupa tatăl meu, dacă am avut note
bune la liceu, în ce lună m-am născut, dacă am mâncat vreodată broaşte
etc. Mă durea capul pur şi simplu, aşa că, de îndată ce-am terminat de
mâncat, i-am spus că trebuie să plec la muncă.
— Nu ne mai întâlnim? m-a întrebat ea cu o privire languroasă.
— O să ne mai întâlnim, i-am răspuns, întorcându-i spatele.
Pe drum am ajuns să mă întreb ce naiba fac, ce naiba se întâmplă şi
îmi era pur şi simplu silă de mine. N-ar trebui să fac aşa ceva, îmi
spuneam, şi totuşi... nu aveam de ales. Trupul meu tânjea după femei,
dar ori de câte ori mă culcam cu asemenea fete, mă gândeam la Naoko,
la pielea ei albă în întunericul camerei, la suspinele ei, la răpăitul ploii. Şi
cu cât mă gândeam mai mult, cu atât simţeam o nevoie mai acută să
mă culc cu femei. Îmi luam sticla cu whisky, mergeam pe acoperiş şi de
fiecare dată mă întrebam ce se va alege de mine.
La sfârşitul lunii iulie am primit o scrisoare scurtă de la Naoko.

_______________________________________

matsumoto
Administrator
Din: ^...::Tokio::...^
Postari: 1109

Te rog să mă ierţi că nu ţi-am răspuns mai devreme, dar
încearcă să mă înţelegi. Mi-a trebuit foarte mult timp să-mi revin şi
să mă simt capabilă să scriu. Am început scrisoarea aceasta de cel
puţin zece ori. Îmi vine foarte greu să scriu scrisori.
Încep cu concluzia. Am decis să-mi întrerup studiile un an de
zile. Deocamdată aşa am hotărât, deşi am o vagă bănuială că nu
am să mă mai întorc niciodată la facultate. Poate o să te mire, dar,
de fapt, cochetez cu ideea aceasta de multă vreme. Am vrut să-ţi
spun şi ţie de multe ori, dar nu m-am simţit capabilă să abordez
problema. Îmi era frică şi să rostesc cuvintele.
Te rog să nu pui lucrurile la suflet. Orice s-a întâmplat sau nu
s-a întâmplat, rezultatul ar fi fost oricum acelaşi. Poate nu-i frumos
ce spun eu acum şi n-aş vrea să te jignesc, dar ceea ce vreau să
subliniez este faptul că îmi doresc să nu te consideri vinovat pentru
ceea ce mi s-a întâmplat. Mă priveşte pe mine şi numai pe mine.
Aproape un an de zile am tot amânat şi-am amânat, şi până la urmă
ţie ţi-am creat neplăceri. Gata, s-a terminat! Toate au o limită. După
ce am plecat din apartamentul din Kokubunji, m-am întors acasă la
părinţi, în Kobe şi o vreme am tot mers pe la spital. Doctorul mi-a
spus că există un sanatoriu care ar fi foarte bun pentru mine,
undeva în munţii din preajma oraşului Kyoto. Nu este vorba, de fapt,
de un spital propriu-zis, ci un fel de sanatoriu cu un program mai
lejer. Amănunte îţi mai scriu cu alt prilej. Acum nu mă simt în stare.
Nu încă. Am nevoie de linişte, trebuie să-mi odihnesc nervii într-un
loc izolat de lume.
Îţi sunt foarte recunoscătoare pentru că ai stat prin preajma
mea un an de zile. Te rog să crezi măcar atât dacă altceva nu vrei să
crezi. Nu mi-ai făcut nici un rău, eu mi l-am făcut singură. Zău că
asta e părerea mea.
Încă nu sunt pregătită să te întâlnesc. Nu că n-aş vrea, dar pur
şi simplu nu sunt pregătită. Când o să consider că sunt, îţi voi scrie
imediat. Cred că atunci am putea să ne cunoaştem mai bine.
14 Osamu Dazai (1909-l948), renumit scriitor japonez contemporan
Presupun că asta ar trebui să facem, să ne cunoaştem mai bine. La
revedere.
Am citit şi recitit scrisoarea de sute de ori şi de câte ori o citeam,
simţeam aceeaşi tristeţe profundă care mă învăluia ori de câte ori Naoko
mă privea fix în ochi. Nu aveam unde să închid o asemenea senzaţie,
unde să o încui ca să scap de ea. Nu avea nici formă, nici greutate, nici
nu mă puteam înfăşură în ea. Era asemenea vântului ce trecea pe lângă
mine. O simţeam, dar nu avea gură să vorbească.
Îmi petreceam sâmbetele seara în holul căminului. Nu mai speram că
va suna telefonul pentru mine, dar nu eram capabil să mă mişc de acolo.
Deschideam televizorul şi mă prefăceam că mă uit la meciul de baseball,
dar tăiam spaţiul dintre mine şi televizor în două, cu gândurile hoinărind,
apoi fiecare jumătate iar în două, şi îl fracţionam tot aşa până reuşeam
să-l cuprind în mână.
La ora zece închideam televizorul, mă întorceam în cameră şi mă
culcam.
*
Pe la sfârşitul lunii, Cavaleristul mi-a adus un borcan de ness, cu
găuri în capac, cu câteva firicele de iarbă şi un pic de apă. În el se afla
un licurici. Pentru că era încă lumină, insecta arăta ca un gândăcel de
apă negru, dar Cavaleristul a încercat să mă convingă de faptul că era
un licurici autentic. Nu aveam nici un motiv să-l contrazic, aşa că l-am
lăsat în pace. Licuriciul părea cam adormit, dar cu toate acestea făcea
parcă eforturi disperate să se caţere pe pereţii alunecoşi ai borcanului şi
cădea mereu înapoi.
— L-am găsit în curte.
— În curtea căminului? am întrebat eu, mirat.
— Bineînţeles. Ştii hotelul de a-al-alături? Acolo se practică lansarea
licuricilor pentru oaspeţi. Acesta, bietul de el, s-a rătăcit pe la noi, zise
Cavaleristul în timp ce-şi îndesa haine şi caiete în sacoşa lui neagră,
marca Boston.
Trecuseră deja câteva săptămâni de când începuse vacanţa de vară
şi în cămin mai eram doar noi doi. Nu aveam chef să mă întorc acasă, la
Kobe, şi, de fapt, voiam să-mi continuu şi serviciul, iar Cavaleristul
avusese practică. Acum i se terminase practica şi pleca acasă, la
Yamanashi.
— Ai putea să-i dai licuriciul prietenei tale. Sunt convins că o să se
bucure, a spus el.
— Mulţumesc, i-am răspuns.
Era o tăcere mormântală în cămin. Steagul fusese coborât şi în
cantină se vedea lumină. Deoarece nu prea era nimeni prin cămin, mai
funcţionau doar becurile de pe partea stângă, dar mirosul de mâncare
ajungea până la mine. De data aceasta mirosea a tocană.
Am luat borcanul şi m-am dus pe acoperiş. Nu mai era nici picior de
om acolo. Cineva îşi uitase pe frânghia de rufe o cămaşă albă care fâlfâia
în bătaia brizei de seară ca o foaie de ceapă. Am urcat pe scara de fier
ca să ajung în vârful acoperişului, unde se afla conducta de apă a
căminului. Conducta cilindrică mai păstra ceva din căldura acumulată
peste zi. M-am aşezat pe ea, m-am prins de balustradă şi luna albă,
aproape plină, mi-a atras privirile. În dreapta, străluceau luminile
cartierului Shinjuku, în stânga, cele din Ikebukuro. Farurile maşinilor se
revărsau în şuvoaie strălucitoare, iar zumzetul permanent fu, la un
moment dat, dominat de un zgomot ce părea că atârnă asemenea unui
nor deasupra oraşului.
Licuriciul din borcan sclipea palid. Licuricii pe care-i văzusem ultima
oară, de mult, sclipeau puternic în întunericul nopţii de vară şi aceasta
era imaginea mea despre licurici.
Licuriciul meu era probabil pe punctul de a-şi da sufletul. Am
scuturat borcanul de câteva ori şi licuriciul s-a lovit de pereţi, încercând
să zboare, dar sclipirea era tot ştearsă.
Încercam să-mi aduc aminte când am văzut licurici ultima oară.
Oare unde naiba s-a întâmplat? Îmi aminteam perfect peisajul, dar nu-mi
puteam aminti exact locul şi timpul. Aveam în urechi şi acum susurul
apei şi parcă vedeam mânerul în formă de sferă, care închidea şi
deschidea bătrânul stăvilar. Era totuşi un râu mic pe care iarba de pe
mal îl ascundea aproape complet. Era atât de întuneric, încât în clipa în
care am stins lanterna, nu mi-am mai văzut nici propriile picioare.
Spectacolul ce mi s-a oferit privirilor a fost de-a dreptul feeric: sute de
licurici au ţâşnit deasupra apei, sclipind ca o ploaie de scântei.
Am închis ochii şi m-am lăsat furat de valul amintirilor, de acea
noapte întunecată. Auzeam vântul mai clar ca oricând. Sufla pe lângă
mine, lăsând parcă dâre strălucitoare în urma lui. Am deschis ochii şi am
constatat că noaptea începea să-şi intre pe deplin în drepturi.
Am ridicat capacul borcanului, am scos licuriciul şi l-am pus pe
marginea conductei de apă care nu depăşea acolo dimensiunea de trei
centimetri. Licuriciul nu părea să conştientizeze schimbarea. Pe când s-a
împleticit în jurul unui nit, încercând să-l ocolească, şi-a prins un picioruş
într-o crustă veche de vopsea. A pornit apoi spre dreapta şi după ce s-a
convins că drumul era blocat, a luat-o înapoi, spre stânga. Până la urmă,
cu eforturi disperate, s-a căţărat până în vârful nitului şi a stat chircit
acolo de parcă rămăsese fără suflare. Multă vreme nu s-a mişcat deloc.
Cu mâna pe balustradă, am rămas cu privirile aţintite pe licurici,
studiindu-l îndeaproape. Nici licuriciul, nici eu nu ne-am mişcat multă
vreme. În jurul nostru, doar vântul scutura frunzele de keyaki, în
întuneric.
Am aşteptat o veşnicie.
Licuriciul şi-a luat zborul brusc. Şi-a întins aripile ca şi când i-ar fi
venit deodată o idee şi a trecut peste balustradă, plutind în beznă. A
descris, rapid, cu aripioarele, un arc de cerc care-mi sugera intenţia lui
de a aduce timpul înapoi. A planat puţin pe loc de parcă ar fi vrut să
vadă linia trasată de aripioare în bătaia vântului şi apoi a zburat spre est.
Urmele sclipirii lăsate de licurici mi-au rămas în suflet încă multă
vreme după ce acesta dispăruse. Cu ochii închişi, vedeam încă acea
luminiţă palidă a unui suflet pierdut în bezna nopţii.
Am întins mâna de câteva ori, dar n-am atins nimic. Luminiţa pierise
undeva, dincolo de vârfurile degetelor mele.
Capitolul al patrulea
În timpul vacanţei de vară, universitatea a chemat trupele de ordine
pentru a dărâma baricadele, iar studenţii dinăuntru au fost arestaţi.
Nimic deosebit atâta vreme cât toate universităţile se aflau în aceeaşi
situaţie. Universitatea noastră nu s-a desfiinţat. Se investise mult capital
şi nu avea cum să se dizolve cu una, cu două, numai pentru că nişte
studenţi furioşi ar fi cerut lucrul acesta. De fapt nici măcar studenţii
grevişti nu doreau aşa ceva. Ei solicitau doar restructurarea facultăţilor şi
luarea de măsuri şi iniţiative care să conducă la o mai bună desfăşurare
a activităţii. Pe mine mă lăsau rece iniţiativele lor şi de aceea nu m-a
afectat câtuşi de puţin înăbuşirea grevei.
Când m-am dus în septembrie la facultate, mă aşteptam să găsesc
numai ruine, dar clădirile erau la locul lor, neatinse. Bibliotecile nu
fuseseră jefuite, sălile profesorilor şi clasele fuseseră cruţate de distrugeri,
iar birourile administrative studenţeşti scăpaseră de incendieri.
Am rămas trăsnit. Ce naiba făcuseră greviştii aceia?
Cursurile s-au reluat, e adevărat, sub supravegherea trupelor de
ordine şi cei care au ocupat primele rânduri în amfiteatre au fost chiar
conducătorii grevei. S-au aşezat în bănci de parcă nu s-ar fi întâmplat
nimic, îşi luau notiţe şi răspundeau „prezent" când se striga catalogul. Mi
s-a părut cumplit de straniu: votul greviştilor nu fusese încă anulat şi nici
nu s-a anunţat oficial încetarea grevei. Singurul lucru care s-a întâmplat,
de fapt, a fost chemarea trupelor de ordine, ceea ce a atras după sine
dărâmarea baricadelor, dar greva ar fi trebuit să continue, în principiu.
Când s-a supus moţiunea adunării, ticăloşii n-au făcut decât să-i
denunţe, fără nici o remuşcare, pe studenţii spărgători de grevă,
aruncându-le vorbe de ocară şi înscenând chiar şedinţe judiciare. Curios
să aflu ce era în capul liderilor, i-am întrebat pe câţiva dintre ei de ce vin
la cursuri în loc să continue greva, dar nu au fost capabili să mă
lămurească. Nici nu aveau ce să-mi răspundă. Ce să-mi spună, că le era
teamă să nu piardă credite din pricina prezenţei insuficiente la cursuri?
Când mă gândesc că tocmai ei ceruseră restructurarea universităţii, mi
se face greaţă. Asemenea ticăloşi îşi reglează vocea după cum bate
vântul: ba urlă, ba vorbesc în şoaptă.
Unde eşti, Kizuki, ca să vezi în ce lume mizerabilă trăiesc?
Asemenea indivizi îşi iau creditele, apoi scot nasul în lume şi pun bazele
unei societăţi demne de tot dispreţul.
O vreme am participat la cursuri, refuzând să răspund la apel. Îmi
dădeam perfect de bine seama că revolta mea nu va da nici un rezultat,
dar simţeam că nu pot proceda altfel. Singurul lucru pe care am reuşit
să-l fac a fost să mă izolez de colegi. Plutea un aer de stânjeneală în
clasă când profesorii strigau catalogul şi eu refuzam să răspund, dar
puţin îmi păsa. Nimeni nu-mi mai adresa nici un cuvânt şi nici eu nu
vorbeam cu nimeni.
În a doua săptămână a lunii septembrie am ajuns la concluzia că
educaţia universitară este inutilă şi de aceea am decis să o consider
doar o perioadă de luptă cu plictiseala. Deoarece nu mi-am găsit o slujbă
atractivă, nu aveam nici un motiv să părăsesc facultatea, aşa că am
continuat să merg la cursuri, să-mi petrec timpul liber citind în bibliotecă
sau studiind diverse lucruri care mă interesau.
*
Cu toate că era pe sfârşite şi cea de a doua săptămână din
septembrie, Cavaleristul nu-şi făcuse încă apariţia. Eram pur şi simplu
uluit. Nu era el genul de om care să chiulească de la cursuri. Pe biroul şi
pe radioul lui se aşternuse un strat subţire de praf. Ceaşca din plastic,
periuţa de dinţi, cutia cu ceai, insecticidul — toate erau frumos aranjate
pe raft.
În lipsa lui am încercat să păstrez curăţenie în cameră, obicei pe
care-l deprinsesem în anul şi jumătate cât am stat împreună. Acum că
nu era, nu aveam încotro: măturam în fiecare zi, ştergeam ferestrele o
dată la trei zile, aeriseam aşternutul o dată pe săptămână şi-l aşteptam
cu sufletul la gură să vină şi să-mi spună: „Vai, Watanabe! Ce-ai păţit? Ce
frumos e în cameră!"
Cavaleristul n-a mai venit. Într-o bună zi m-am întors de la cursuri şi
am constatat că bagajele lui dispăruseră toate şi că eticheta cu numele
de pe uşă fusese scoasă. M-am dus la şeful căminului şi l-am întrebat ce
s-a întâmplat.
— S-a retras din cămin, mi-a spus el. Vei sta singur o perioadă.
N-am putut scoate de la el motivele dispariţiei Cavaleristului. Era
genul de om care nu spunea nimănui nimic şi se părea că cea mai mare
bucurie a vieţii lui era aceea de a avea control asupra tuturor lucrurilor.
Aisbergul Cavaleristului a mai rămas o vreme pe perete, dar până la
urmă am rupt fotografia şi am înlocuit-o cu unele înfăţişându-i pe Jim
Morrison şi Miles Davis, ceea ce făcea camera mai personală. O parte din
banii economisiţi i-am cheltuit pe un stereo mic, aşa că serile ascultam
muzică şi puteam bea fără să mă bată nimeni la cap. Mă mai gândeam
din când în când la Cavalerist, dar îmi plăcea să stau singur.
*
Într-o luni dimineaţa, de la ora zece până la unsprezece şi jumătate,
profesorul de la cursul de Istoria teatrului — II ne-a vorbit despre
Euripide. După curs am luat-o pe jos până la un restaurant din
apropierea facultăţii (am făcut cam zece minute) ca să mănânc omletă şi
salată. Restaurantul se afla pe o străduţă dosnică (deci era foarte liniştit)
şi se făcea omletă bună acolo, cu toate că preţurile erau puţin mai
piperate decât la cantina studenţească. Patronul şi soţia lui erau tăcuţi şi
mai aveau doar o singură angajată. Mâncam liniştit şi priveam pe
fereastră, când a intrat un grup de patru persoane, două fete şi doi
băieţi, îngrijit îmbrăcaţi. S-au aşezat la masa de lângă uşă, s-au uitat
peste meniu, au discutat opţiunile şi, în cele din urmă, unul dintre ei a
dat comanda.
După câteva clipe am simţit privirile uneia dintre fete aţintite asupra
mea. Avea părul tuns foarte scurt, purta ochelari de soare şi o rochie
mini din bumbac. I-am aruncat şi eu o privire, dar, dându-mi seama că
nu o cunosc, mi-am văzut mai departe de mâncare. Ea s-a ridicat de la
locul ei şi a venit la masa mea.
— Eşti domnul Watanabe, nu? m-a întrebat ea, rezemându-se cu o
mână de muchia mesei.
Am ridicat ochii şi am privit-o atent, dar nu-mi aminteam să o mai fi
văzut. Era o tipă care se remarca imediat, aşa că dacă aş fi întâlnit-o, ar
fi trebuit să îmi amintesc. În plus, nu erau mulţi cei din facultate care mă
cunoşteau după nume.
— Te deranjează dacă mă aşez puţin sau aştepţi pe cineva? a
întrebat ea.
Am dat din cap, mirat, şi i-am spus:
— Nu aştept pe nimeni. Ia loc, te rog.
Şi-a târât cu zgomot un scaun şi s-a aşezat în faţa mea, privindu-mă
prin ochelarii de soare şi coborându-şi apoi privirile în farfurie.
— Pare grozavă.
— Chiar este. Omletă cu ciuperci şi salată cu mazăre verde.
— Ah, ce păcat! O să cer şi eu aşa ceva data viitoare. Acum am
comandat altceva.
— Ce-ai comandat?

_______________________________________

Pagini: 1

Mergi la